Vaticanul i-a ascuns pe criminalii de război nazişti şi ustaşi din cel de-al doilea război mondial

După al doilea război mondial, Biserica Romano-Catolică a ascuns şi a orchestrat sustragerea din faţa justiţiei a criminalilor de război nazişti şi ustaşi, prin sistemul Ratlines.
Mark Aarons şi John Loftus, în cartea lor Păgâna Trinitate, au dezvăluit conţinutul unor documente secrete până astăzi, care probează complicitatea Vaticanului în salvarea criminalilor de război nazişti.
Unele dintre documente au fost sustrase chiar din biroul "Părintelui" Krunolav Draganovic. "Părintele" Krunolav Draganovic preluase de la Episcopul Alois Hudal programul elaborat de Vatican pentru salvarea şi scăparea criminalilor de război.
Aaron şi Loftus au concluzionat:
"Sub conducerea Papei Pius XII, oficiali ai Vaticanului precum Monseniorul Giovanni Montini (mai târziu Papa Paul VI) au supervizat una dintre cele mai marii acţiuni de obstrucţionare a justiţiei din istoria modernă... facilitând scăparea a zeci de mii de criminali nazişti de război către Vest.
( p.310 (quoting MARK AARONS AND JOHN LOFTUS, UNHOLY TRINITY: HOW
THE VATICAN’S NAZI NETWORKS BETRAYED WESTERN INTELLIGENCE TO THE SOVIETS, p. xii-xiii, 1991).)
Vaticanul nu a pregetat să-i adune pe criminalii nazişti şi ustaşi. Mulţi dintre aceşti criminali au fost găzduiţi chiar în interiorul Vaticanului. Lor li s-au dat documente de identitate false şi au fost ascunşi între zidurile mănăstirilor. Mulţi dintre aceştia au fost trimişi în Argentina, sub protecţia dictatorului catolic Juan Peron. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 322 (1994).)
Agentul Robert Mudd al serviciului CIC(Counter Intelligence Corps) al armatei USA, a raportat că criminalii de război croaţi au sosit şi au plecat de mai multe ori pe săptămână, la Vatican, cu maşini înmatriculate cu însemnul "CD" (Corpul Dipolmatic). Întrucât maşinile aveau numere de corp diplomatic, şi beneficiind prin urmare de imunitate diplomatică, nu au putut fi oprite. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 319 (1994)
(quoting MARK AARONS AND JOHN LOFTUS, UNHOLY TRINITY: HOW THE
VATICAN’S NAZI NETWORKS BETRAYED WESTERN INTELLIGENCE TO THE
SOVIETS, p. 104, 1991).)

Ante Pavelic, Fuhrerul Croat, liderul Ustaşi care a fost responsabil de exterminarea a nenumăraţi evrei şi a 750.000 de sârbi, a fost adus pe furiş la Vatican.
El s-a ascuns la Vatican, deghizat în preot. Apoi a devenit bun prieten cu Monseniorul Giovanni Battista Montini, care era atunci subsecretar de stat la Vatican (în anul 1963 Montini a fost încoronat ca Papa Paul VI). În luna noiembrie 1947, Vaticanul, tot în mare taină, l-a scos pe Pavelic din Roma şi l-a dus la Buenos Aires. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 311, 319 (1994) (quoting in part SCOTT ANDERSON, JOHN LEE ANDERSON, INSIDE THE LEAGUE, Dodd, Meade & Company, p. 39, 1986))
Un raport diplomatic american din 1947, dezvăluia faptul că la sosirea lui Pavelic la Buenos Aires, acesta a fost primit de o întreagă suită de preoţi catolici. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, at p. 36, March 30, 1998.)
După moartea lui Pavelic, în Decembrie 1959, Papa Ioan XXIII l-a binecuvântat personal pe criminalul de război. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 323 (1994).)

Vaticanul a protejat şi a orchestrat operaţiuni de evacuare a criminalilor de război nazişti, cum ar fi Adloph Eichman, unul dintre cei mai notorii criminali în masă din istorie. Eichman a fost şeful SS al Departamentului pentru "Afaceri" Evreieşti, şi a fost responsabil de punerea în practică a "Soluţiei Finale".
Vaticanul a orchestrat şi evacuarea sadicului Josef Mengele, cunoscut ca Îngerul Morţii, şi a lui Klaus Barbie, din Lyon, şeful Gestapo din Franţa, cunoscut ca "Măcelarul din Lyon". (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 315, 321,324 (1994).)

Vaticanul a orchestrat şi scăparea lui Franz Stangl. Stangl a fost comandantul infamului lagăr de concentrare de la Treblinka; el a coordonat uciderea a zeci de mii de deţinuţi. Vaticanul, prin proprii săi agenţi, a aranjat evadarea lui Stangl dintr-o închisoare din Austria. El a fost ascuns la Vatican. Acolo s-a întâlnit cu Episcopul Catolic Alois Hudal, care conducea operaţiunile de salvare din faţa justiţiei a criminalilor de război nazişti, prin sistemul Ratlines. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 312 (1994) (quoting GITA SERENY, INTO THAT DARKNESS . . . THE MIND OF A MASS MURDERER, Picador, London, p.289 (1977)).)
Alois Hudal era asistat de către Walter Rauff, el însuşi un fost şef SS de Informaţii şi totodată şi criminal de război nazist. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 314 (1994).)

Fostul căpitan SS Erick Priebke a fost condamnat pentru uciderea din martie 1944, lângă Roma, a 355 de civili incluzând aici şi 75 de evrei.
În 22 iulie 1997, Priebke a primit din partea unui tribunal din Roma o "pedeapsă" insultătoare: 5 ani. Semnificaţia acestui caz al lui Priebke este că el însuşi a recunoscut că a fost ajutat de către Vatican, în evadarea dintr-o închisoare britanică de prizonieri de război, şi că tot Vaticanul a asigurat zborul acestuia în Argentina, scăpând astfel de justiţie. (The Irish Times, July 23, 1997.)

Papa Pius XII a exercitat constant presiuni politice pentru a se permite personalului său reprezentativ să viziteze prizonierii, sub masca "ministerierii"(a consilierii spirituale) a acestora. Scopul real era de a identifica şi de a-i face scăpaţi pe criminalii de război nazişti.(DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 313 (1994).)

Cartea Apocalipsa din Sfânta Scriptură ne spune că prostituata (Roma) are scris pe frunte O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.
(Apocalipsa 17:5)

Roma este o mamă, şi ca o mamă ea caută să-i protejeze pe copiii ei. Numai copiii sunt "spurcăciunile pământului". Episcopul Hudal, şeful de la Vatican al operaţiunilor de salvare a criminalilor de război nazişti şi consilier apropiat al Papei Pius XII a avut de spus următoarele:
"Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vizitez... închisorile şi tabere de prizonieri pentru a-i ajuta să scape cu acte de identitate false... M-am simţit dator după anul 1945 să-mi dedic întreaga mea operă de caritate foştilor Naţional-Socialişti (nazişti) şi în special acelor aşa-numiţi "criminali de război"." (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 313 (1994) (quoting HUDAL, ROMISCHE TAGEBUCHER, p. 21, as cited in UNHOLY TRINITY, at p.37).)

După ce Aaron şi Loftus au revăzut documente oficiale ale Vaticanului şi alte evidenţe au concluzionat că: În loc de salvarea evreilor fără adăpost spre Argentina, sistemul de salvare Ratlinesa fost conceput de Vatican pentru salvarea lui Eichman, Pavelic si Stangl precum si a multor altora dintre ei.
În loc ca Vaticanul să-l denunţe pe episcopul Alois Hudal, Vaticanul l-a înlocuit pe acesta cu un altul, mai puţin susceptibil dar de departe cu mult mai eficient în persoana "Părintelui" Draganovic.

***
Ceea ce a făcut Vaticanul după al doilea război mondial, nu a fost decât o crimă. Evidenţele sunt de netăgăduit: "Sfântul Scaun" a ajutat fugarii, cu zboruri aeriene, pentru a-i scăpa de Justiţia Internaţională.
Sistemul Ratlines a fost creat intenţionat pentru a-i scăpa pe toţi criminalii de război nazişti căutaţi de Justiţie.

***
Nu poate fi invocată apărarea cu pretenţia că nu s-a ştiut: Papa Pius al XII lea a fost pe deplin conştient de crimele lui Ante Pavelic. Şi acesta nu a fost singurul caz. Sistemul Ratlines a funcţionat cu bună ştiinţă pentru salvarea unor fugari acuzaţi de crime împotriva umanităţii.

***
Mesajele diplomatice ale Papei relevează protecţie paternă şi o mijlocire pentru criminalii de război... Vaticanul ştia foarte bine că adăposteşte criminali de război nazişti.
Nu găsim niciun fel de apărare sub pretenţia de conduită neautorizată: sistemul de salvare Ratlines a fost o extensie oficială a diplomaţiei sub acoperire a Vaticanului...
Nu a existat o părere unanimă a martorilor supravieţuitori cum că Draganovic a operat sub cele mai oficiale şi înalte aprobări... Dosarele de informaţii secrete ale celor mai multe naţiuni au confirmat că lideri de frunte ai Vaticanului au autorizat şi au regizat scăparea criminalilor de război fugari. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 325-326 (1994) (quoting MARK AARONS AND JOHN LOFTUS, UNHOLY TRINITY: HOW THE VATICAN’S NAZI NETWORKS BETRAYED WESTERN INTELLIGENCE TO THE SOVIETS, p. 282-283, 1991).)

read more...

Inchiziţia Romano-Catolică împotriva sârbilor din Croaţia

În Yugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial, echivalentul fascist croat al nazismului german a fost dat de Ustashi! Ustashi au fost recrutaţi într-o majoritate covârşitoare din rândurile croaţilor catolici.
Când Germania a invadat Yugoslavia, în anul 1941, Hitler l-a pus pe Ante Pavelic să conducă statul marionetă al Croaţiei. Pavelic a fost brutalul fondator al Ustashi. La scurt timp după ce Ante Pavelic a fost adus la putere în Croaţia, s-a dezlănţuit genocidul asupra sârbilor din Croaţia.
Ustaşii se fac vinovaţi de exterminarea a 750 de mii de sârbi pe o perioadă de 4 ani. (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 5.)

Mulţi sârbi au primit atunci oferta de a se converti la romano-catolicism pentru a evita execuţia.

Evreii însă nu au putut beneficia de această oportunitate din cauza politicii guvernului catolic croat faţă de elementele non-ariene.

În august 1941, arhiepiscopul romano-catolic Stepinac al Croaţiei a semnat şi a emis un decret oficial al guvernului croat (circulara 11.530) prin care explica politica de neacordare a dreptului de convertire la romano-catolicism pentru evrei. (Id p 117)
Preoţii romano-catolici, mai cu seamă franciscani, au avut un rol principal în masacrarea evreilor şi a sârbilor din Croaţia în decursul celui de-al doilea război mondial. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254 (1999).)
Aceasta a fost politica şi practica dusă de guvernul Ustashi de a şterge de pe suprafaţa Croaţiei, biserica ortodocsă sârbă. Dacă vreun sârb refuza să se convertească la catolicism , pe lângă faptul că era executat sau trimis într-un lagăr,de muncă silnică(pentru o moarte ulterioară dar sigură) întreaga sa avere era confiscată.
Adeseori, ustaşii romano-catolici obişnuiau să-i tortureze pe cei care urmau să fie executaţi.

La Korenica sute de persoane au fost torturate până la moarte prin tăierea urechilor şi a nasului, bătăi crunte, smulgerea limbii, scoaterea ochilor şi zdrobirea oaselor.
Bărbaţii, purtând coroane de spini, erau obligaţi să meargă cu tălpile goale pe cărămizi încinse şi să danseze pe sârmă ghimpată. În timpul acesta li se înfigeau cuie sub unghii şi li se aprindeau chibrituri sub nas.
Unele femei au fost mutilate smulgându-li-se membrele inferioare şi superioare, apoi pentru spectacol inversându-le braţele cu picioarele.
Practic nu a existat nicio cruzime pe care fiarele catolice ustaşe să nu o pună în aplicare.(JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 172 (1999).)

Exterminarea evreilor şi a sârbilor din Croaţia a fost planificată de la bun început de către guvernul ustaş. La data de 21 mai 1941 "Părintele" fransican Simic îi explica unui general italian că de la preluarea autorităţii civile de către Simic în Kinin, el nu a făcut altceva decât să se asigure că politica guvernului Ustashi va fi dusă la îndeplinire, adică "de a ucide toţi sârbii în cel mai scurt timp posibil." (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 109.)
Preoţi catolici de prim rang au fost printre liderii fascişti croaţi. Reuniunile ustaşe erau deseori precedate de servicii religioase catolice, iar steagurile catolice erau arborate la procesiunile fasciste. (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 170 (1999).)
Preoţii romano-catolici au încurajat genocidul. Atunci când prefectul de Gugojno, Branko Ustro, a mers la preotul catolic Silvije Frankovic ca să mărturisească uciderea a 14 sârbi, Frankovic a spus: "Abia după ce vei lichida 40 de sârbi vei putea veni la confesional să mărturiseşti iar eu îţi voi ierta toate crimele."
(Id. p 110)
Clerul romano-catolic a ghidat activ guvernul ustash în ceea ce a fost Inchiziţia din Croaţia. Abatele Dionis, şef al Departamentului Cultelor a declarat la o întâlnire politică din Staza: "Astăzi nu mai este considerată crimă uciderea unui copil de 7 ani dacă acesta este ostil guvernului nostru Ustashi." (id p 112)

"Părintele" Bozidar Bralow, care era renumit pentru faptul că era nedespărţit de mitraliera sa, a fost acuzat că în maqsacrul de la Alpasin-Most după uciderea a 180 de sârbi a dansat împrejurul trupurilor moarte ale acestora. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254 (1999).)
Individual, preoţii franciscani au ucis, au incendiate case şi au lăsat în urma lor doar ruina, ca o avngardă a bandiţiilor ustaşi care veneau în urma lor. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254 (1999).)

Un reporter italian a fost martor când în banja Luka un preot romano-catolic franciscan îndemna cu crucifixul său bandele dezlănţuite ale ustaşilor. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254
(1999).)

La data de 22 iulie 1941, ministrul croat al Educaţiei şi Cultelor, Dr. Mile Budak, un catolic devotat, a spus:
"Mişcarea Ustashi este bazată pe religie. Pentru minorităţi - sârbi, evrei şi ţigani, avem trei milioane de gloanţe. Vom ucide o parte din sârbi, o parte o vom deporta iar pe cei rămaşi îi vom obliga să îmbrăţişeze religia romano-catolică. Astfel, noua noastră Croaţie va scăpa de orice sârb din mijlocul ei, pentru a deveni o ţară sută la sută catolică, şi asta în termen de 10 ani." (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 240.)
Nu numai că clerul romano-catolic a condus Inchiziţia asupra serbilor dar totodată a luat parte activă şi la murdarele practici de execuţie a sârbilor şi a evreilor.

Călugărul franciscan Miroslav Filipovic-Majstorovic, de la mănăstirea din Banja Luka, a fost comandantul lagărului Jasenovac, timp de patru luni, la finele anului 1941. În acest interval de timp el a avut grijă să fie executate 40.000 de persoane, dintre care pe unele el însuşi le-a executat persoanl. Călugărul Miroslav Filipovic-Majstorovic mai era cunoscut şi sub numele de Fra Sotona (Fratele Satana). El nu a fost singurul franciscan din acel lagăr, şi alţi franciscani l-au asistat în uciderile făcute: Brkljanic, Matkovic, Matijevic, Brekalo, Celina, şi Lipovac. (Id. at p. 137.)

Autorităţile civile aşteptau decizia preoţilor catolici pentru a hotărî soarta sârbilor. De exemplu, Ljubica Zivanovic din Borovo a făcut apel la şeful de poliţiei din Borovo pentru a salva viaţa fiicelor sale, care erau trimise deja într-un lagăr. Şeful Poliţiei din Borovo ştiind că Guvernul Ustashi nu dorea decât să îndeplinească dorinţele Vaticanului, a dus-o pe aceasta la preotul Andjelko Gregic. Gregic i-a spus femeii că, deoarece fiicele ei nu au acceptat să se convertească la romano-catolicism el nu le putea ajuta cu nimic. Totodată i-a mai amintit bietei mame că dacă şi ea va face la fel ca fiicele ei şi nu va îmbrăţişa romano-catolicismul va avea aceeaşi soartă. (Id. at p. 156.)

Aşadar sârbii erau forţaţi, sub pedeapsa cu moartea, să devină romano-catolici. În plus, pentru conversie, preoţii romano-catolici percepeau o taxă de 170 de kuna. (Id. at p. 161.)

Preoţii romano-catolici din Croaţia au făcut mari averi de pe urma acestei taxe de conversie.

"News and World Report", SUA, 30 martie 1998, a identificat o parte din clerul catolic care a luat parte la Inchiziţia romano-catolică din Croaţia:
Este o chestiune dovedită de evenimentele istorice că Biserica Catolică din Croaţia a lucrat strâns cu Ustashi. În primii ani ai celui de-al doilea război mondial, preoţii catolici au supravegheat forţele de convertire a sârbilor ortodocşi la catolicism sub egida un Stat Ustash; Fraţii Franciscani au asigurat propoganda acestui deziderat. Mai mulţi înalţi oficiali catolici din Yugoslavia au fost acuzaţi de crime de război.
Dintre aceştia au făcut parte "părintele " Dragutin Kamber care a ordonat uciderea a aproape 300 de ortodocşi sârbi; Episcopul Ivan Saric din Sarajevo, cunoscut sub numele de "călău al sârbilor" şi Episcopul Grigorie Rozman din Slovenia nişte importanţi colaboratori ai naziştilor. O anchetă întreprinsă în 1946 de Comisia Yugoslavă a Crimelor de Război, s-a încheiat cu condamnarea a jumătate de duzină de preoţi Ustasha, printre care şi franciscanul Miroslav Filipovic-Majstorovic, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, unde ustaşii au torturat şi ucis sute de mii de oameni cu o brutalitate care i-a şocat până şi pe naziştii germani. În toată Croaţia, se consemnează faptul că doar doi oameni din ierarhia catolică au protestat împotriva genocidului:
Alois Misic, Episcop Catolic de Mostar, printr-o scrisoare pastorală împotriva genocidului din data de 30 iunie 1941, şi J. Loncar, un preot catolic din Zagreb, într-o predică din data de 23 august 1941, în care denunţa crimele împotriva umanităţii săvărşite de guvernul catolic Ustashi.
Loncar a fost condamnat la moarte pentru actul său eroic. Sentinţa i-a fost ulterior comutată la muncă silnică pe viaţă într-o ocnă. Nu am aflat însă ce s-a întâmplat cu Misic, nu avem nicio informaţie, dacă există vreo informaţie. (Id. at p. 109). Fie ca istoria să onoreze cum se cuvine gestul lor de protest.

Avro Manhattan, un fost comentator BBC şi un expert asupra Vaticanului, rezumă prin următoarele cuvinte lecţia celui de-al doilea război mondial din Croaţia:
"În Croaţia Biserica Catolică a întemeiat un Stat în deplină conformitate cu doctrinele sale. Rezultatul a fost un monstru şezând pe două picioare armate, gemene, ale totalitarismului: totalitarismul unui stat fascist nemilos şi totalitarismul catolic... Unicitatea acelui Stat Catolic Indpendent al Croaţiei se regăseşte tocmai prin aceasta: că ea a furnizat un model, în miniatură, a ceea ce Biserica Catolică, atunci când ea ar avea puterea, ar dori să vadă în întregul Occident, şi pretutindeni. Iată de ce acesta (Statul Ustaşi) trebuie să fie examinat cu foarte mare atenţie.

Pentru că semnificaţia sa, decurgând din premizele originii sale, este de cea mai mare învăţătură pentru toate popoarele iubitoare de libertate din întreaga lume."

(DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 301-302 (1994) (quoting, AVRO MANHATTAN, THE VATICAN’S HOLOCAUST, Ozark Books, p. 9, 1986))

Arhiepiscopul Stepanic a fost întru-totul de acord cu planurile de genocid ale lui Pavelic.
Stepanic recunoaşte în jurnalul său personal că la o întâlnire din data de 16 Aprilie 1941, pe care a avut-o cu Pavelic acesta a declarat explicit că intenţia sa este de "a nu arăta nicio toleranţă faţă de Biserica Ortodocsă Sârbă". (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253
(1999).)
Comentariile lui Stepanic din jurnalul său indică faptul că Stepanic îl considera pe Pavelic a fi un "catolic sincer". (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253 (1999).)
În seara acelei zile Stepanic a organizat un dineu în cinstea lui Pavelic şi a acoliţilor din staff-ul acestuia. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253 (1999).)
La data de 28 aprilie 1941, o scrisoare pastorală semnată de Stepanic a fost citită de la toate amvoanele bisericilor catolice din Croaţia, prin care li se cerea enoriaşilor să colaboreze şi să se implice în lucrarea liderului lor, Pavelic. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253 (1999).)
Şi în chiar aceeaşi zi 250 de Serbi au fost ucişi la Bjelovar. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253 (1999).)

Faptul că în prezent acest Stepanic se regăseşte pe lista pentru beatificare, ca sfânt, a Bisericii Catolice, este o dovadă vie a faptului că Stepanic punea în aplicare voinţa Vaticanului şi că Biserica Catolică nu s-a schimbat nicio clipă. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253 (1999).)
Măcelul împotriva sârbilor a fost dus cu cunoştinţa şi cu binecuvântarea Papei însuşi. Papa Pius XII a fost înştiinţat în februarie 1942 despre genocidul înfăptuit împotriva sârbilor, şi cu toate acestea el nu întreprins nimic pentru a condamna sau a stopa acest lucru.

Reprezentanţa Crucii Roşii Internaţionale din Yugoslavia, a trimis un curier la Vatican care să înmâneze un document Bisericii Romano-Catolice, cu privire la Holocaustul din Croaţia, împreună cu o plângere oficială venind din Privislav Grizogono, din partea fostului Ministru al Regatului Yugoslaviei, în încercarea de a-l convinge pe papă să oprească Holocaustul sârbilor.
Vaticanul, care probabil ştia despre informaţiile ce se doreau a fi prezentate de curier, a blocat de fiecare dată ajungerea acestuia la papă. Şi totuşi, convins de importanţa misiunii sale, curierul a găsit o modalitate de a înmâna documentul direct papei Pius XII, la o audienţă publică.
Plângerea, datată în 8 februarie 1942, şi scrisă de către fostul Ministru al Regatului Yugoslaviei suna aşa:
"Eminenţă, vă scriu ca de la bărbat la bărbat, ca de la creştin la creştin. Încă din prima zi a independenţei statului croat, a început masacrul asupra sârbilor, masacru care continuă şi până astăzi... De ce vă scriu dumneavoastră asta? Iată de ce: în toate aceste crime, fără precedent, mai rele decât la păgâni, Biserica Catolică a luat parte prin două căi. În primul rând că un număr mare de preoţi, clerici, fraţi şi organizaţii catolice de tineret au participat activ la săvârşirea acestor crime, dar mult mai cumplit decât asta, preoţii catolici au devenit comandanţi de campanie şi din postura aceasta au ordonat sau au tolerat oribile torturi, crime şi masacre a unor creştini botezaţi. Nimic din toate aceste atrocităţi nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat permisiune din partea episcopilor catolici... Este de datoria bisericii să-şi facă auzit glasul: întâi pentru că e vorba de o Biserică a lui Cristos, şi apoi pentru că această biseric(catolică) este puternică... (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 171 (1999).)

De ce nu a oprit Papa sacrificarea atâtor vieţi omeneşti? Este foarte simplu, din cauză că Ustaşii urmau exact ordinele sale. Vaticanul a fost cel care a inspirat aceste măceluri. Sârbii, în cea mai mare parte a lor, au fost şi rămân membrii ai Bisericii Ortodocse Bizantine, şi care este văzută de către Biserica Romano-Catolică ca un adversar al Romanismului, drept pentru care trebuie distrusă.
Masacrul purtat împotriva sârbilor nu a fost altceva decât o repetare a Inchiziţiei orchestrate de Biserica Romană.
Un exemplu de atitudine a clerului catolic faţă de sârbi este acela dat de Dr. Ivo Guberina, un preot catolic, lider al Acţiunii Catolice, şi gardă de corp a lui Pavelic. La data de 7 iulie 1941, Guberina a declarat: "Croaţia trebuie să-şi cureţe sistemul de toată otrava (sârbii ortodocşi) în orice fel posibil, chiar şi prin sabie, şi să ia orice măsură de prevenire a acesteia." (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 108.)

Papa Pius XII, episcopiile croate şi Acţiunea Catolică au cunoscut încă de la bun început actele de conversie forţate, genocidul, torturile şi deportările. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 251
(1999).)
Genocidul înfăptuit împotriva sârbilor şi evreilor a fost doar o punere în operă a strategiei Vaticanului.
În anul 1941, Papa Pius XII i-a acordat o audienţă Fuhrerului Croaţiei, Ante Pavelic. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, at p. 37, March 30, 1998.)
Reprezentantul personal al Papei, Marcone, a fost trimis în Croaţia unde a fost martor ocular la torturile şi masacrele ustaşilor. (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 115.)
John Cornwell, după ce a cercetat arhivele catolice, a opinat că Marcone "a fost ales deliberat pentru a domoli şi pentru a încuraja." (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 258 (1999).)

Papa a fost atât de mulţumit de progresul Inchiziţiei din Croaţia încât în anul 1943 i-a mai acordat încă o audienţă privată lui Pavelic. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, at p. 37, March 30, 1998.)
Iată de ce nu nu poate fi invocată pretenţia că papa nu a ştiut nimic despre masacre. Amintiţi-vă de episodul din februarie 1942, în care reprezentanţa Crucii Roşii Internaţionale din Yugoslavia i-a înmânat personal Papei, printr-un curier, documentaţia privind genocidul în care erau implicaţi oficiali catolici înalţi, lucrul care îl incriminează pe însuşi Papa.

Pentru toţi aceia care se îndoiesc de cele de mai sus, citiţi vă rog ce a spus John Cornwell. La început John Cornwell era convins că Papa Pius XII era nevinovat şi că orice acuzaţie adusă acestuia de complicitate cu naziştii şi ustaşii era fără temei. Aşadar, pentru a-şi susţine teoria el a decis să studieze şi să cerceteze aceste acuzaţii pentru a le aşterne mai apoi într-o carte despre Papa Pius XII.
La sfârşitul cercetărilor sale a declarat:
"Eram convins că întreaga istorie era cunoscută, şi că pontificatul lui Pius XII era unul îndreptăţit... Am cerut acces la documentele esenţiale ale Romei, liniştindu-i pe aceia care se ocupau de arhivele care mă interesau, legat de suvbiectul meu (Papa Pius XII)... Pe la mijlocul anilor 1997, aproape de sfârşitul cercetărilor mele, m-am trezit că mă aflu într-o stare de şoc, pe care o pot descrie ca fiind una morală. Tot materialul pe care l-am adunat cu privire la întreaga viaţă a lui Pacelli (Papa Pius XII), nu a oferit nicio exonerare papei ci doar o mai largă incriminare. Cariera de spion a lui Pacelli, de la încă începutul secolului, mi-a dezvăluit povestea unei puteri papale fără precedent, şi care începând din anul 1933 a direcţionat Biserica Catolică într-o complicitate cu cele mai întunecate forţe ale erei." (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. vii (1999).)

(Eugenio Pacelli, devenit ulterior Papa Pius XII, semnând Concordatul dintre Vatican şi nazişti; 20 iulie 1933)

read more...

Iezuiţii i-au inspirat pe Nazişti

Biserica catolică este a cincea coloană în orice ţară unde aceasta se află. "A cincea coloană" este un termen folosit pentru a descrie o mare grupare care este trimisă într-o ţară pentru a o slăbi, pentru a o înmuia, înaintea unei invazii.

De exemplu, în cel de-al doilea război mondial, pe teritoriul Franţei a pătruns a cincea coloană catolică, numită "Acţiunea Catolică", care a lucrat în numele naziştilor înainte de, cât şi în timpul invaziei Germaniei în Franţa.

"Acţiunea Catolică" a dus o largă propagandă pentru a pregăti poporul să accepte fascismul şi pentru a nu opune rezistenţă invaziei Germaniei.

Această organizaţie a fost foarte eficientă, Franţa a căzut după 30 de zile.

Piere Laval, numitul Papei şi preşedinte al guvernului de la Vichy a declarat următoarele la Radio France National, la data de 2 ianuarie 1943: " Eu sper că Germania va fi victorioasă. Poate părea ciudat pentru cineva care ascultă, ca cineva care este învins, să se bucure pentru victoria ocupanţilor. Aceasta se întâmplă deoarece acest război nu este ca războaiele de până acum. Acesta de-acum este un adevărat război religios! Da, un război al religiei!" (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 158, 1975.)

Acţiunea catolică a fost atât de eficientă în a-i convinge pe catolicii din Belgia că fascismul era bun, încât s-a ajuns ca, la o scară de 8 din 10 belgieni, 8 dintre colaboratorii Germaniei Naziste să fie catolici. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.135, 1975.)

Romano-catolicul Otto Strasser a fost unul dintre fondatorii Partidului Nazist.

Strasser a dezvăluit în cartea sa, "Hitler şi eu", că infama carte nazistă de propagandă, "Mein Kampf", atribuită lui Hitler, în realitate nu a fost scrisă de Adolf Hitler.

Potrivit declaraţiei lui Strasser, un iezuit pe nume Bernhardt Stempfle i-a cedat lui Hitler dreptul de autor al cărţii cu pricina; Bernhardt Stempfle fiind autorul cărţii Mein Kampf. (SIDNEY HUNTER, IS ALBERTO FOR REAL?, p. 36 (1988) (citing ANDREW SINCLAIR, THE GREAT CONSPIRACY, p. 9 and EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 138).)

Hitler şi naziştii au lucrat concertat cu Vaticanul prin intermediul Iezuiţilor. În anul 1933 Germania a semnat Concordatul cu Vaticanul. Franz von Papen, reprezentantul lui Hitler la semnarea Concordatului, a declarat că "condiţiile generale ale Concordatului au fost mult mai favorabile decât oricare alte înţelegeri similare semnate de către Vatican... Cancelarul Hitler mi-a cerut să-l asigur pe secretarul Vaticanului (Cardinalul Pacelli, care mai târziu avea să devină Papa Pius XII) că el (Hitler) va reduce la tăcere imediat orice clan anticlerical." (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 130, 1975.)

La ora aceea existau 45 de lagăre de concentrare în Germania, în care erau deţinuţi 45.000 de prizonieri. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.130, 1975.)

În aparenţă, o parte a acordului prevedea ca Hitler să distrugă orice oponent anticatolic, iar în schimb Roma urma să susţină Germania Nazistă! Iar lucrul aceasta avea să fie o latură modernă a Inchiziţiei.

După ce a devenit liderul Italiei fasciste, Mussolini a consemnat în nişte note elemente despre întâlnirea pe care el a avut-o cu Papa Pius XI, în care-l citează pe acesta din urmă ca spunând următoarele: "Mă bucur că, a fost restabilită compatibilitatea dintre Partidul Fascist şi Acţiunea Catolică. Şi chiar dacă dificultăţile întâmpinate de catolici au dispărut. Însă eu nu văd, în întreaga doctrină fascistă, în expunerea principiilor sale privind ordinea, autoritatea şi disciplina, nimic contrar doctrinelor catolice." (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 169 (1999) (quoting PETER C. KENT, THE POPE AND THE DUCE: THE INTERNATIONAL IMPACT OF THE LATERAN AGREEMENTS, p. 6 (1981)).)

După semnarea Concordatului cu Germania Nazistă, Papa Pius XI s-a răzgândit. El şi-a dat seama că războiul era iminent şi s-a decis să denunţe public acest lucru atât lui Hitler cât şi lui Mussolini. (THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 88-99 (1986).)

El era pregătit să facă acest denunţ pentru data de 12 februarie 1939, în ajunul celui de-al doilea război mondial. (THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 88-99 (1986).)

Acest lucru ar fi avut un efect devastator asupra planurilor de invazie ale Germaniei şi Italiei asupra ţărilor Europei, pentru că o treime din populaţia Germaniei era practicantă catolică, ca să nu mai vorbim despre milioanele de catolici din celelalte ţări ale Europei. Cu toate acestea, Papa Pius XI s-a îmbolnăvit subit şi a murit la data de 10 februarie 1939, la mai puţin de 48 de ore de momentul ales de el pentru a ţine un discurs de denunţare publică a Nazismului şi a Fascismului. (THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 88-99 (1986).)

Mulţi cred că Pius XI a fost otrăvit. Toate stenogramele privind discursul pregătit au fost distruse cu câteva minute înainte de moartea sa. Chiar şi redactarea de mână, originală, a manuscrisului referitor la denunţ a dispărut în mod misterios de pe biroul de lucru al papei.

(THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 88-99 (1986).)

Secretarul de Stat al Papei, Cardinalul Pacelli, a fost una dintre persoanele care au avut acces liber la documentele Papei. (THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 97 (1986).)

Cardinalul Pacelli a negociat termenii Concordatului cu Germania Nazistă şi mai apoi a devenit Pius XII, ca succesor al Papei Pius XI.

Pius XII a fost un suporter ardent al Nazismului.

Hitler a modelat organizaţia sa nazistă de partid după felul de organizare al Bisericii Catolice.

Hitler a declarat:

"Am învăţat multe de la Ordinul Iezuiţilor... Până acum nu a mai existat nimic mai grandios, pe acest pământ, decât organizarea ierarhică a Bisericii Catolice. Eu am preluat multe din această organizare în propriul meu partid. Am să vă spun un secret... Eu întemeiez un Ordin... în "Burg"urile mele din organizaţie, noi vom ridica un tineret care va face să tremure lumea." (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 164, 1975.)

Hitler nu a divulgat mai multe spunând că nu era momentul s-o facă. El nu a dezvăluit identitatea îngrozitoarei organizaţii, atunci. De fapt el se referea la "Schutzstaffel", binecunoscută sub numele SS.

Generalul Walter Schellenberg, fostul şef al contraspionajului german (Sicherheisdienst sau SD), explica după război:

Organizaţia SS(sic) a fost constituită, de către Himmler, în acord cu principiile Ordinului Iezuit. Regulamentele lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de către Ignatius de Loyola au fost modelul pe care Himmler a încercat să-l copieze cu exactitate. (Id. See also, EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications.)

Generalul Schellenberg a dezvăluit că eşaloanele înalte ale SS erau trimise odată pe an la Castelul Wewelsburg din Westfalia, pentru a lua parte la "meditaţiile" concepute de către Ignatius de Loyola, fondatorul Iezuiţilor.(MANFRED BARTHEL, THE JESUITS, HISTORY AND LEGEND OF THE SOCIETY OF JESUS, p. 8 (1984).)

Adolf Hitler a spus:"Aşa cum văd eu, Himmler este Ignatius de Loyola al nostru." (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.

167, 1975.)

Reţineţi că Himmler a fost “Reichsfuhrer SS” (Şeful Suprem al SS). Acest titlu se dorea a fi echivalentul "Generalului" Iezuit. (Id. at p. 164.)

Himmler era deasemenea responsabil şi de Poliţia Secretă Germană, cunoscută sub numele de Gestapo.

Generalul Iezuit, Contele Halke von Ledochowski, a aranjat o unitate specială din cadrul Serviciului Central de Securitate al SS, în care majoritatea funcţiilor principale erau deţinute de către preoţi romano-catolici, şi care purtau cămăşi negre ale uniformelor SS. Capul acestei unităţi speciale era unchiul lui Heinrich Himmler, un preot iezuit.

(Id. at p. 168.)

Hitler, Goebbels, Himmler şi mulţi membri ai vechii gărzi a Partidului Nazist erau romano-catolici.

Franz Von Papen, fostul Cancelar al Germaniei, şambelanul secret al Papei, şi motorul principal al încheierii Concordatului dintre Germania şi Vatican, a spus:

"Cel de-al Treilea Reich este prima putere mondială care nu numai că recunoaşte dar şi aplică înaltele principii ale papalităţii."(EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.165, 1975.)

Ce au făcut aceşti apostoli ai supunerii oarbe, Iezuiţii, cu privire la mişcarea Nazistă?

Ei au subliniat cu fiecare ocazie realitatea că mişcarea nazistă şi Romano-Catolicismul erau una şi aceeaşi.

De exemplu, teologul iezuit Michaele Schamaus, în cartea "Imperiul şi Biserica", din 1933,

are o serie de scrieri cu referire la acest subiect:

" 'Imperiul şi Biserica' este o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea Celui de-al Treilea Reich, deoarece uneşte un stat naţional-socialist de creştinătatea catolică...

Mişcarea Naţional Socialistă este cel mai viguros şi mai masiv protest împotriva spiritului secolelor 19 şi 20... Un compromis între credinţa Catolică şi gândirea liberală este imposibil... Nimic nu este mai contrar Catolicismului decât democraţia... Reînvierea înţelesului deplin al unei 'stricte autorităţi' deschide din nou drumul către o reală autoritate ecleziastică... Înţelegerea greşită a libertăţii este văzută în doctrina Catolică ca fiind păcatul originar... Poruncile naţional-socialismului şi acestea ale Bisericii Catolice ţintesc către acelaşi obiectiv." ((EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.165, 1975.))

Kurt Gerstein, un membru sub acoperire al opoziţiei evanghelice faţă de Hitler, a devenit ofiţer SS cu scopul de a descoperi secretul lagărelor de concentrare şi de a spune lucrul acesta întregii lumi.

El a întocmit un raport pe care să-l predea reprezentantului personal al Papei la Berlin.

Când ataşatul papal a aflat de ce dorea Gerstein să-l întâlnească, a refuzat să-l primească pe acesta. Era important pentru Vatican ca să ascundă implicarea sa. Ei nu aveau nevoie de nimeni să vină să le spună despre nişte lucruri pe care papa le cunoştea deja şi cu toate acestea păstra tăcerea.

Papa nu avea nevoie ca Gerstein să vină să-i spună ce se întâmpla în Germania. Existau zeci de mii de preoţi catolici în întreaga Europă. Aceştia văzuseră deja casele golite, sate întregi deportate. Ei auziseră deja confesiunile catolicilor nazişti din SS, şi o informare precisă fusese deja trimisă la Vatican prin proprii săi diplomaţi. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 283 (1994).)

Preoţi catolici, la ordinele Vaticanului, au participat activ la exterminarea evreilor.

În cartea sa din 1937, Marea Apologetică, catolicul Abbe Jean Vieujan declara că "pentru a accepta principiul Inchiziţiei, cineva are nevoie de o mentalitate creştină, şi tocmai de aceasta duc lipsă mulţi creştini... Biserica nu are nicio astfel de timiditate." (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.166, 1975.)

Partea de nord a Germaniei era predominant protestantă. Izvorul şi bastionul mişcării naziste a fost însă Bavaria, în sudul Germaniei, predominant romano-catolică. Germanii romano-catolici s-au alăturat partidului Nazist în masă, şi l-au susţinut cu entuziasm pe Hitler. Romano-catolicii erau obişnuiţi deja, de viaţa lor religioasă, pentru un guvern autoritar, lucru care explică de ce, atât de firesc, au fost suporterii entuziaşti ai un guvern autoritar nazist. (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 163 (1999).)

"Suportul catolic german pentru războaiele lui Hitler nu s-a datorat doar faptului că acesta le-a fost cerut de către conducătorii nazişti dar şi pentru că liderii lor religioşi au cerut formal acest lucru... Prin propriul exemplu şi prin încurajare deschisă, presa catolică şi organizaţiile catolice au oferit întregul lor angajament cauzei naţiunii." (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 166 (1999) (quoting

GORDON ZAHN, GERMAN CATHOLICS AND HITLER’S WARS, p. 56 (1962)).)

read more...

Comunismul Catolic

Nu numai că Roma a instigat la declanşarea Primului Război Mondial, dar tot ea a avut un rol esenţial în declanşarea Revoluţiei Bolşevice. În timp ce, în public, biserica catolică se opunea comunismului, ea finanţa în secret şi instiga revoluţia comunistă din Rusia la fiecare pas. (AVRO MANHATTAN, THE VATICAN BILLIONS, p. 124-125 (1983).)

În aprilie 1917, Lenin şi câţiva dintre revoluţionarii săi cheie au fost transportaţi prin Germania, în infamul "tren sigilat". (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, p. 13 (1982) (citing SALISBURY, BLACK NIGHT WHITE SNOW, p. 405-407 (1977).)
Diego von Bergen, un iezuit german instruit în Biserica Romano-Catolică din Germania, a fost omul responsabil pentru organizarea călătoriei lui Lenin din Germania către Rusia. (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, p. 13 (1982) (citing R. PAYNE, LIFE AND DEATH OF LENIN, p. 285-300 (1964)).)
Mai târziu Bergen a devenit ambasadorul Germaniei la Vatican, în timpul Republicii de la Weimar şi al Germaniei lui Hitler. (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, p. 13 (1982) (citing GERMANY AND THE REVOLUTION IN RUSSIA 1915-1918; DOCUMENTS FROM THE GERMAN FOREIGN
MINISTRY, edited by Z.A.B. ZEMAN, p. IX (1958)).)

Bineînţeles că Vaticanul s-a aşteptat la o răsplată pentru efortul financiar şi logistic întru sprijinirea comuniştilor. Între anii 1917 şi 1924 Vaticanul a încheiat acorduri secrete cu Lenin, în care îi asigura pe comunişti de un total sprijin în condiţiile în care comuniştii să suprime Biserica Ortodoxă Rusă şi să facă din Romano-Catolicism religia oficială a Rusiei. (AVRO MANHATTAN, THE VATICAN BILLIONS, p. 124-125 (1983).)
Imensele averi precum şi terenurile deţinute de biserica ortodoxă urmau să intre în posesia bisericii romano-catolice, până la ultimul bănuţ. (AVRO MANHATTAN, THE VATICAN BILLIONS, p. 124-125 (1983).)
În cele din urmă, oricum, Lenin şi succesorii săi au fentat Vaticanul, aceştia au luat banii Vaticanului dar s-au situat de partea Bisericii Ortodoxe. (AVRO MANHATTAN, THE VATICAN BILLIONS, p. 124-125 (1983).)
Lucrul acesta i-a transformat pe comuniştii ruşi în duşmani ai Vaticanului. Vaticanul a căutat să se răzbune folosindu-se de Nazişti pentru a invada Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial.
Prin urmare Vaticanul nu a reuşit să-şi atingă scopurile nici în al doilea război mondial. Dar ceea ce ei nu au reuşit să obţină prin război, au reuşit pînă la urmă să o facă prin intrigă şi prin diplomaţie.
De-acum, Vaticanul şi comuniştii lucrează mână în mână pentru atingerea obiectivului lor final de dominare a lumii. (AVRO MANHATTAN, THE VATICAN MOSCOW WASHINGTON ALLIANCE, p. 281-82 (1986).)
Fostul iezuit Alberto Rivera, a aflat că Generalul Iezuit din timpul său era Mason şi Comunist. (ALBERTO RIVERA, ALBERTO, Chick Publications, p. 28 (1979).)
Papa Ioan Paul II a fost un comunist marxist, şi care a continuat ceea ce începuseră deja Papa Ioan XXIII şi mai apoi Papa Paul VI, spre un marxism inspirat de catolicism.(Id. at p. 38, 281-82.)
În timp ce Papa Paul VI a cultivat strânse relaţii cu Moscova, Papa Ioan Paul II s-a îndreptat către un comunism catolic, şi independent faţă de Moscova.
Din cauza acestei pauze în relaţiile cu Moscova, aceasta din urmă a plănuit asasinarea papei din data de 13 mai 1981.

În primele zile ale revoluţiei comuniste din Cuba, episcopii catolici şi preoţii catolici din Cuba au denunţat comunismul. Mulţi dintre preoţii catolici au fost închişi sau exilaţi de către Castro.
Totuşi, după aceste atacuri ale comuniştilor asupra catoliciilor, Biserica Romano Catolică a întreţinut relaţii foarte strânse cu regimul lui Castro.
Biserica Romano Catolică, încă de la începutul anilor 1960, a refuzat cu fermitate să ridice vocea împotriva crimelor comise sub regimul comunist din Cuba. Mai mult, Biserica Catolică chiar a acordat sprijin regimului comunist cubanez. La începutul anilor 1960, o scrisoare pastorală, semnată de majoritatea episcopilor catolici cubanezi, condamna bolcada SUA împotriva Cubei şi cerea poporului cubanez să contribuie şi să sprijine la reuşita revoluţiei comuniste. (ARMANDO VALLADARES, AGAINST ALL HOPE, p. 281 (1986).)
Dar unii dintre preoţii catolici, dând dovadă de curaj, au refuzat să de citire epistolei pastorale înaintea congregaţiilor lor.
Biserica Catolică îşi arăta încă odată adevărata sa natură.
Monseniorul Cesar Zachi, ambasadorul oficial al Vaticanului în Cuba, ca reprezentant oficial al Bisericii Catolice, a sprijinit cu abnegaţie comunismul lui Fidel Castro. Zachi a lăudat virtuţile revoluţiei comuniste şi a continuat să îndemne tineretul cubanez să se alăture miliţiei revoluţionare comuniste. Mai mult chiar, Fidel Castro a fost un oaspete de onoare la ceremonia de consacrare episcopală a lui Zachi.

Ierarhia Romano Catolică a închis ochii chiar şi atunci când unii dintre preoţii catolici erau bătuţi şi torturaţi şi supuşi la brutalităţile comunismului cubanez.
De exemplu, Miguel Angel Laredo, un preot catolic, a fost arestat de către cubanezi şi trimis în închisoare. El a fost bătut crunt, de mai multe ori, de către gardienii cubanezi fiind spitalizat în cele din urmă. Iar atunci când vestea aceasta s-a răspândit printre oficialii cubanezi, Carlos Rafael Rodriguez, a solicitat Nunţiului Catolic, lui Cesar Zachi, o întrevedere privată cu ministrul cubanez al afacerilor externe. După conferinţă, Zachi, în calitate de purtător oficial de cuvânt al Vaticanului în Cuba, a anunţat că revoluţionarii cubanezi s-au dovedit generoşi cu Laredo şi că s-au purtat cu acesta din urmă ca şi cum nu ar fi dus un regim de detenţie ci mai degrabă i-au oferit acestuia un trai paşnic, oferindu-i o muncă plăcută, de mic fermier, aceea de a planta salată verde şi ridichi.
Prin această înşelăciune a Bisericii Catolice, adevărul a fost muşamalizat pentru a ascunde omenirii barbariile regimului comunist. (ARMANDO VALLADARES, AGAINST ALL HOPE, p. 282 (1986).)

Vaticanul şi comuniştii cubanezi au întreţinut legături foarte strânse până acum, de cel puţin 30 de ani. Fidel Castro a fost oaspetele de onoare al Papei Ioan Paul II la Vatican, în noiembrie 1996, iar Papa la rândul său l-a vizitat pe Castro în Cuba, în ianuarie 1998. Ambele întâlniri au fost marcate de cordialitate, lucru care i-a nedumerit şi supărat pe mulţii dintre membrii comunităţii cubaneze din SUA, şi care nu puteau pricepe de ce existau legături atât de strânse între comunişti şi Vatican.

Papa Ioan Paul II a condamnat emabrgoul comercial impus asupra Cubei. Într-un interviu acordat unui jurnalist italian, Jas Gawronski, Papa Ioan Paul II a ţinut să declare despre comunism următoarele: "Comunismul a avut succes în secolul acesta, ca o reacţie împotriva unui anumit timp de capitalism sălbatic şi neînfrânat, pe care noi îl cunoaştem cu toţii." Şi iată că el nu este anticomunistul pe care presa mondială a ţinut să ni-l arate şi să ne facă să credem aceasta.

Nu trebuie să mai surprindă deci faptul că Biserica Catolică sprijină regimurile comuniste, filozofia politică care răzbate din enciclicele papale şi din edictele conciliilor este aceea că, toate bunurile sunt proprietate comună pentru toţi, şi că proprietatea privată trebuie subordonată acestui principiu.
Aceasta este esenţa comunismului şi a fascismului.
Într-un stat comunist, guvernul deţine toate proprietăţile, iar într-un stat fascist poporul deţine proprietatea şi guvernul controlează dacă poporul foloseşte proprietatea potrivit permisiunilor acordate.

Papa Pius XI explică, care este poziţia Bisericii Romane:
"Plecând de la respectarea legii naturale şi divine, autoritatea publică, în scopul binelui comun, poate preciza, mai exact, ceea ce este admis şi ceea ce este ilicit pentru deţinătorii de proprietăţi în folosirea proprietăţilor lor. Istoria dovedeşte că dreptul la proprietate. la fel ca şi alte elemente ale vieţii sociale, nu este absolut rigid." (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, at p. 41 (1999) (quoting Pius XI, Quadragesimo Anno, On Social Reconstruction, p. 25 (1931).)
Mai departe Papa Pius XI a declarat:
"Socialismul tinde către şi într-o anumită măsură se apropie de adevărurile creştinismului catolic, tradiţie care a fost mereu sacră, pentru că nu se poate nega că cerinţele acestuia, uneori, sunt foarte apropiate de reforma creştină a societăţii şi asupra cărora trebuie să se insiste pe bună dreptate." Pius XI, Quadragesimo Anno, 109 (1931).(JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, at p. 67 (1999).)

Filozofia comunistă a Bisericii Romano Catolice este impregantă indisolubil în ţesătura politică a Bisericii Catolice. Iar aceasta nu este ceva care să poată fi modificat printr-o schimbare în conducerea Vaticanului.
Doctrinele religiei Catolice sunt inima filozofiei politice a colectivelor comuniste.
Lupul catolic nu-şi va schimba năravul fiindcă nu se poate schimba asta.

IRA, Armata Republicană Irlandeză, este un exemplu al influenţei comuniste a Vaticanului în întreaga lume. IRA a fost fondată în anul 1969 ca o mişcare clandestină şi teroristă a Sinn Fein, care nu este altceva decât o mişcare politică Romano Catolică prin care se urmăreşte subjugarea Irlandei de Nord, protestante, sub autoritatea mai catolicei Irlande. IRA este manevrată de mîinile ascunse ale iezuiţilor, şi, în consecinţă IRA a ales să reprezinte orientarea marxistă. Activităţile criminale şi teroriste ale IRA includ atentate cu bombe, asasinate, răpiri, şantaje şi jafuri, şi care sunt săvârşite împotriva creştinilor protestanţi care trăiesc în Irlanda de Nord şi împotriva guvernului britanic.
(Jerry Seper, Colombia Rebels Met With Dozen IRA Chiefs, The Washington Times, May 6, 2002.)

IRA este interconectată cu alte organizaţii comuniste teroriste. De exemplu, pe 6 mai 2002, s-a descoperit că că gruparea rebelă comunistă marxistă din Columbia (FARC) a avut întâlniri pe o perioadă de cel puţin ultimii trei ani, şi au beneficiat de instruire de la o mulţime de membri ai Sinn Fein şi IRA, care i-au antrenat în bombe şi i-au calificat pe rebelii comunişti în atentate şi activităţi teroriste. Într-o mărturie a congresului înaintea U.S. House of Representatives International Relations Committee, generalul columbian Fernando Tapias, comandantul forţelor armate, a atribuit IRA instruirea rebelilor marxişti pentru bombardarea a 320 centrale electrice, 30 de poduri, şi 46 de maşini capcană(cu bombe) în urma cărora 400 de poliţişti şi militari columbieni au murit.
(Jerry Seper, Colombia Rebels Met With Dozen IRA Chiefs, The Washington Times, May 6, 2002. )

read more...

Rolul Vaticanului în declanşarea Primului Război Mondial

Papa, care se descrie pe sine însuşi ca un om al păcii, în realitate nu este decât un om al războiului, şi care a plănuit declanşarea Primului Război Mondial. Biserica Romano-Catolică a nutrit o ură constantă faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Serbia este o ţară predominant ortodoxă.
Papa Pius X, prin intermediul diplomaţilor săi a încercat să convingă Austro-Ungaria să "pedepsească" Serbia. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.116-117, 1975.)
Când arhiducele Austro-Ungariei, Francois Ferdinand, moştenitorul probabil al coroanei imperiului Austroungar, a fost ucis la Sarajevo de către un student macedonean, Gavrillo Princip, la data de 28 iunie 1914, Papa a profitat de oportunitate şi l-a împins pe împăratul catolic Francis Joseph al Austro-Ungariei, să declare război Serbiei. Însărcinatul cu afacerile Vaticanului în Bavaria, Baronul von Ritter, a scris următoarele rânduri guvernului său:
"Papa este de acord cu pedepsirea dură a Serbiei. El nu crede că cea mai mare parte a armatelor Rusiei şi Franţei s-ar putea opune cu ceva într-un război împotriva Germaniei. Secretarul cardinal de Stat nu vede când ar mai putea Austria să provoace războiul dacă aceasta nu se decide acum pentru asta.(EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p.
118, 1975.)
Aşa că la data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, lucru care a atras întreaga Europă în Primul Război Mondial.
Datorită rolului jucat de Vatican în declanşarea Primului Război Mondial, Aliaţii nu au putut permite prezenţa Vaticanului la masa tratativelor atunci când în anul 1919 a fost semnat Tratatul de la Versailles. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 1975.)
Ceea ce a fost cu adevărat interesant este că Italia, cea mai catolică dintre ţările europene, a insistat ca Vaticanul să fie exclus de la această conferinţă.
Prin articolul XV din 26 aprile 1915, al înţelegerii de la Londra, şi care definea participarea Italiei în război, Baronul Sonino le cerea aliaţilor să se opună oricărei intervenţii a Vaticanului în acordurile de pace. (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, Chick Publications, p. 122, 1975.)

read more...

Ordinul Iezuit (2)

În Sicilia, încă de dinainte de anul 1000 A.D., fusese înfiinţat un grup de criminali care erau supraveghetori ai terenurilor feudale. (488.David Allen Rivera, The Illuminati Leadership Changes, Final Warning: A History of the New World Order,
http://www.the7thfire.com/new_world_order/final_warning/illuminati_leadership_changes.htm (web address current as of April 17, 2004).)
Mai târziu ei aveau să fie cunoscuţi ca MAFIA.
Paul A. Fisher în cartea sa "Dumnezeul lor este Diavolul" (Herbert G. Dorsey III, The Historical Influence of International Banking,
http://www.illuminati-news.com/international-banking.htm (web address current as of April 17, 2004).) relatează că "un istoric pe nume Charles Heckethorn, în cartea sa Secret Societies, a explicat că înţelesul cuvântului "Mafia" este un acronim care se traduce prin "Mazzini Autoriza Furti, Incendi, Avelenameti.", adică Mazzini Autorizează Furtul, Incendierea şi Otrăvirea." (Herbert G. Dorsey III, The Historical Influence of International Banking,
http://www.illuminati-news.com/international-banking.htm (web address current as of April 17, 2004).)
Contemporan cu Mazzini, Albert Pike era "Comandorul Suprem al Vechiului şi al Universal Recunoscutului Rit Scoţian al Francmasoneriei din Jurisdicţia de Sud, U.S.A" şi care îi succedase lui Isaac Long, acela care în anul 1801 a adus o statuie a lui Bahomet (Satana) în Charleston, Carolina de Sud, cu ocazia punerii acolo a bazelor respectivului rit masonic.
O ramură a Illuminati cunoscută ca "Liga Dreptăţii" l-a angajat pe Karl Marx (Moses Mordecai Marx Levi) să scrie Manifestul Comunist. (JAMES WHISLER, THE MYSTICS, THE MASONS AND DALLAS THEOLOGICAL
SEMINARY, http://www.historicist.com/articles/The%20Mystics,%20The%20Masons%20and%20Dallas%20 Theological%20Seminary.htm (website address current as of 2-28-05).)
Manifestul Comunist a fost scânteia care precedat declanşarea Primului Război Mondial.
Mai toate societăţile secrete sunt astfel alcătuite încât membrii lor din eşaloanele inferioare să nu cunoască strategia şi obiectivele generale ale organizaţiei.
În anii 1860, Giuseppe Mazzini, liderul mondial al Masoneriei Illuminati, şi Albert Pike, Comandorul Suprem al Vechiului şi al Universal Recunoscutului Rit Scoţian al Francmasoneriei din Jurisdicţia de Sud, U.S.A, au decis să creeze un singur consiliu suprem al ordinului masonic. (CODE OF CANON LAW, p. xii (1983).)
Albert Pike avea să fie investit cu autoritatea dogmatică, ca Suveran Pontif al Francmasoneriei Universale, în timp ce Mazzini urma să deţină autoritatea executivă cu titlul de Suveran Suprem al Acţiunii Politice. Ei au numit acest nou nivel al Francmasoneriei ca Ritul Paladin Nou şi Reformat. Planul lor era ca asupra acest rit să nu fie cunoscut de majoritatea membrilor Francmasoneriei.
Membrii care urmau să facă partă din Ritul Paladin erau recrutaţi dintre masonii de gradul 33. Membrii aleşi ai Ritului Paladin depuneau un jurământ pentru a păstra tăcerea însăşi asupra existenţei acestui noi şi suprem rit.
Scopul Ritului Paladin era de a conduce Masoneria mondială printr-o organizaţie internaţională. Majoritatea membrilor Masoneriei, urma să nu fie informată cu privire la întreaga strategie.
Centrul operaţiunilor Ritului Paladin era situat în Charleston, Roma şi Berlin.
Probabil că într-o anume măsură, opoziţia dintre activităţile revoluţionare italiene ale lui Mazzini şi biserica romano catolică, a condus ca, la un moment dat, biserica catolică să considere că a fi membru al Francmasoneriei este o ofensă care justifică excomunicarea. (ALBERTO RIVERA, ALBERTO, p. 28 (1979).)
Societăţile secrete au avut, periodic, schisme şi reconcilieri cu Biserica Catolică. Cel mai adesea problema era legată de întrebarea dacă Vaticanul va deţine controlul asupra societăţii în cauză. Dacă Vaticanul constată că o societate secretă deţine putere politică, economică sau religioasă, Roma o va considera ca pe un rival şi va porni război împotriva sa.
Dar dacă, aşa cum am văzut la Iezuiţi, societatea secretă respectivă va accepta autoritatea Romei, atunci şi Vaticanul va fi extrem de încântat să o salute pe noua prostituată.
James Whistler explică una dintre strategiile diabolice ale societăţilor şi implementarea acesteia de către Vatican şi Francmasonerie:
"Una dintre tacticile pe care ei le folosesc, despre care trebuie să vă vorbesc, este aceea a publicităţii negative pentru a se disocia ei înşişi de aceia cu care formează o alianţă secretă. Acest truc a fost folosit atât de des încât oricine ar crede că trebuie să ne dăm seama deja de lucrul acesta.
Cititorul (american) ar putea să-şi aducă aminte de vehemenţa elitele bancare care s-au opus(în public) legii Rezervelor Federale din 1913, o lege care în fapt a fost scrisă cu scopul de a le da acestora puterea asupra sistemului monetar naţional.
Gary Kah oferă un altfel de exemplu cu conotaţii ca mai sus, dar cu referire la Noua Religie a Lumii:
"Ordinul medieval al Cavalerilor Templieri... ar reapărea ca ordinul Francmasoneriei. Loja Masonică a reprezentat începutul unei renaşteri oculte în societatea occidentală. Deşi înrădăcinată puternic în Catolicism, Francmasoneria a fost prezentată public ca fiind un arhirival al Romei. Această percepţie a permis ca ordinul francmasonic să penetreze în cercurile protestante, obiectivul final fiind acela de a aduce "oaia pierdută" înapoi sub autoritatea Vaticanului." (JAMES WHISLER, THE MYSTICS, THE MASONS AND DALLAS THEOLOGICAL SEMINARY,
http://www.historicist.com/articles/The%20Mystics,%20The%20Masons%20and%20Dallas%20Theological%20Seminary.htm (website address current as of 2-28-05).)

Dreptul canonic al Bisericii Catolice a fost revizuit prin abrogarea secţiunii care interzicea apartenenţa membrilor catolici la Francmasonerie. Această revizuire a dreptului canonic al bisericii catolice a fost înfăptuită sub Papa Ioan XXIII. (CODE OF CANON LAW, p. xii (1983).)
Fostul iezuit Alberto Rivera a dezvăluit că înainte ca el să părăsească Ordinul Iezuit, el a descoperit că Generalul Iezuit (cunoscut sub numele de "Papa cel Negru") nu numai că era membru al Partidului Comunist din Spania, dar deasemenea că el era si Mason. (ALBERTO RIVERA, ALBERTO, p. 28 (1979).)
De-a lungul anilor, mulţi din Biserica Catolică au fost alarmaţi de legăturile cu Masoneria ale lui Angelo Giussepe Roncalli (Papa Ioan XXIII) şi ale lui Karol Woytla (Papa Ioan Paul II). (Sodalitium, "The Pope of the Council" - Part 19: John XXIII and Masonry, October - November 1996 (http://watch.pair.com/pope-mason.html).)
Aceste legături au adus şi roade de pe urma alianţei dintre Francmasonerie şi Vatican.
O astfel de confederaţie între societăţi atât de puternice este ca un dans al şerpilor, iar pentru privitorul dinafară nu este foarte clar cine conduce pe cine.
Din informaţiile obţinute din interiorul chiliilor Vaticanului de către iezuitul Alberto Rivera, reiese că iezuiţii sunt la conducere.
William Schnoebelen, un fost preot satanist si membru al Illuminati, a dezvăluit că pentru a putea avansa în ierarhia satanică era obligatoriu pentru el să devină Maestru Mason şi să primească ordinele sfinte de a deveni preot catolic. (WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 54-58 (1993).)
Schnoebelen crezuse că, catolicilor le este strict interzis să devină masoni. El l-a întrebat pe un lider satanist cum se poate să fi preot catolic şi mason în acelaşi timp.
"Opoziţia dintre Catolicism şi Masonerie a fost de fapt una superficială, i-au explicat ei. De la cel mai înalte nivele, aceste două secte converg. Bineînţeles că înregimentaţii nu pot înţelege aceasta întrucât ei sunt ţinuţi în întuneric. Toate cultele, firesc, operază pe criteriul "nevoii de a cunoaşte" bazele." (WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 56 (1993).)
Deoarece el a fost căsătorit, el a devenit preot catolic în Biserica Romano-Catolică de rit Vechi. Această biserică este o aşchie desprinsă de Vatican, şi care are propriile ordine, celebrează messa de secole, şi permite căsătoria preoţilor.
El a declarat că messa este în esenţă un ritual magic ocult. Prin urmare este uşor ca sataniştii să-l ajusteze aşa încât acesta să devină un întrutotul ritual de magie neagră.
(WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 141, 1993)
George Lanz von Liebenfels a fost un ocultist austriac, care a înfiinţat o versiune germană a Cavalerilor Templieri, în Viena anilor 1907, numindu-l "Ordinul Noilor Templieri." (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET SOCIETIES, p. 161 (1990).)
Liebenfels a ales zvastica, ca emblemă a noii sale organizaţii. (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET SOCIETIES, p. 161 (1990).)
Unul dintre elevii lui Liebenfels a fost loialul romano-catolic Adolph Hitler. (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET
SOCIETIES, p. 161 (1990).)
În 1932, Liebenfels îi scria unuia dintre iniţaţii săi că Hitler va dezvolta într-o zi o organizaţie care va face lumea să tremure.
Împărăţia lui Satan este una a diversiunii, a crimei, a rebeliunii şi a haosului(dirijat); uneori Vaticanul a intrat în conflict cu unele dintre propriile sale ordine sau emanaţii de organizaţii: vezi Illuminati şi Cavalerii Templieri.
Cavalerii Templieri, care mai erau cunoscuţi ca "Miliţia lui Cristos", ca armată a Papei, într-un final au fost suprimaţi de către regele Filip IV al Franţei şi de Papa Clement V, care i-au ars pe rug pe Marele Maestru al ordinului, Jacques de Molay şi pe alţi lideri templieri.
Cel de-al doilea război mondial este cel mai bun exemplu al naturii haotice a regatului lui Satan: Stalin şi Hitler au început ca aliaţi războiul, dar mai târziu comuniştii din Rusia şi naziştii din Germania au fost încătuşaţi într-un oribil război.
Astăzi, din nou, Naziştii şi comuniştii cooperează la subminarea guvernului S.U.A. Mulţi dintre membrii organizaţiilor Nazi sunt de asemenea şi comunişti.
Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe dragoste, şi care se manifestă prin altruism.
Împărăţia lui Satan se bazează pe ură şi ambiţii oarbe, şi care se manifestă prin conflictele intestine dintre organizaţiile sale. Guvernele şi organizaţiile care lucrează după voia lui Satan, se îndreaptă către o religie mondială unică şi un guvern mondial, având o ură statornică faţă de Hristos şi faţă de creştini.

Psalmii 2:1 "Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?"
Psalmii 2:2 "Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: "
Psalmii 2:3 "Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!" -
Psalmii 2:4 "Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei."

La data de 7 august 1814, Iezuiţii au fost reînfiinţaţi ca ordin Catolic de către Papa Pius VII. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 550 (1991).)
Iată ce îi scria John Adams lui Thomas Jefferson în anul 1816: " Nu sunt deloc mulţumit de renaşterea Iezuiţilor... Roiuri dintre aceştia se vor prezenta sub multe deghizări, ba chiar şi sub acelea ale unor şefi ai Bohemienilor, sau ca tipografi, scriitori, publicişti, profesori de gimnaziu, etcetera. Dacă vreodată o anume organizaţie de pe acest pământ ar merita damnarea veşnică, atât pe acest pământ cât şi în Iad, aceea nu ar fi alta decât Societatea lui Loyola. Ba mai mult, prin sistemul nostru de libertăţi religioase nu facem decât să le oferim acestora(iezuiţilor) un refugiu."(EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 75 (1975).)
Thomas Jefferson i-a răspuns astfel lui Adams: "Ca şi tine, la rându-mi, voi obiecta împotriva restabilirii ordinului Iezuit, pentru ca astfel să fie luminată calea împotriva întunericului."(EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 75 (1975).)

În anul 1835, Samuel Morse, marele inventator al telegrafului, reia preocupările lui Jefferson şi ale lui Adams; el îi descrie pe Iezuiţi precum şi ameninţarea acestora împotriva Statelor Unite ale Americii astfel: "Şi au americanii nevoie ca să li se spună despre ceea ce sunt Iezuiţii? Dacă cineva este ingnorant, atunci să se informeze singur despre istoria acestora fără nicio amânare: nu trebuie pierdută nicio clipă: lucrările lor v-o iau înainte în fiecare zi din viaţă: ei sunt o societate secretă, un soi de ordin Masonic, cu caracteristici inegalabile ale unor odioşenii dintre cele mai revoltătoare, şi de mii de ori mai periculos(ordinul Iezuit). Ei nu se limitează doar la o singură clasă socială; ei nu sunt doar preoţi ai unei singure credinţe religioase, ei sunt negustori, şi judecători, şi editori, şi oameni din orice profesie, sau din nicio profesie, neavând vreo siglă anume (în ţara asta), şi după care ei să poată a fi recunoscuţi; ei există aproape în toate organizaţiile voastre. Ei îşi pot asuma caracterul unui înger de lumină, sau pe acela unui demnitar al întunericului, totul pentru a înfăptui marele lor scop, un serviciu pe care ei sunt pregătiţi să-l pornească în orice moment, în orice direcţie, şi pentru orice sarcină, comandată de către Generalul ordinului lor, nefiind legaţi de nicio familie, comunitate sau ţară, aşa cum oamenii obişnuiţi au astfel de legături; şi vânduţi pe viaţă cauzei Pontifului Roman." (SAMUEL FINLEY BREESE MORSE, IMMINENT DANGERS TO THE FREE INSTITUTIONS OF THE UNITED STATES THROUGH FOREIGN IMMIGRATION AND THE PRESENT STATE OF THE NATURALIZATION LAWS, p. 9-10 (1835).)

Îngrijorările lui Morse, Adams şi Jefferson au fost justificate; odată restabilt ordinul catolic iezuit, acesta nu a zăbovit nicio clipă, în timpul secolului 19 iezuiţii au stârnit revoluţii în întreaga lume, încercând să aducă la putere tirani pe care ei îi controlau atunci.
Iezuiţii au fost expulzaţi din Rusia(1820), Belgia, Portugalia(1834), statele italiene(1859), Spania( de trei ori-1820,1835 şi 1868), Germania(1872), Guatemala(1872), Mexic(1873), Brazilia(1874), Equador(1875), Columbia(1875), Costa Rica(1884) şi Franţa(de două ori-1880 şi 1901).(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550 (1991).)
Ei au provocat războiul civil din Elveţia în anul 1847, şi de aceea au fost alungaţi şi interzişi în Elveţia în 1848.(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550 (1991).)
Până în anul 2000, Constituţia Elveţiei (articolul 51) interzicea prezenţa iezuiţilor pe teritoriul Elveţiei.(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550 (1991).
EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 39 (1975).)
Din anul 2000 Elveţia a ratificat o nouă constituţie dar din care articolul 51 a fost eliminat. Acestea nu sunt decât câteva exemple de cazuri în care Iezuiţii au fost expulzaţi pentru activităţile lor subversive, exemple alese dintr-un total de peste 70 de ţări.

Subversiunile iezuiţilor au continuat şi în epoca modernă, aşa că în anul 1964 ei au fost expulzaţi din Haiti şi din Burma în anul 1966. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 550 (1991).)

Până în zilele noastre iezuiţii sunt aceia care instigă la revoluţiile comuniste de pe cuprinsul Americii de Sud.
Brandul Iezuit al comunismul sud-american este cunoscut sub numele de "Teologia Eliberării".

Toate naţiunile ar trebui să înveţe din experienţa Angliei Protestante şi să înţeleagă ameninţarea pe care Roma şi iezuiţii o reprezintă pentru orice ţară liberă.
Biserica Romano-Catolică foloseşte superstiţiile religioase pentru a uzurpa autoritatea şi a submina independenţa oricărui stat.
Regele Henric VIII a respins jugul Romei şi s-a declarat el însuşi Cap al Bisericii
Angliei.
Este evident că Henric VIII se afla într-o gravă eroare. Fiindcă nu este decât un singur cap al Bisericii lui Dumnezeu si acela este Isus Cristos.
Papa a fost înfuriat la insolenţa regelui Henric VIII: Papa, în orice caz, era înfuriat nu din cauza blasfemiei unui rege care pretindea autoritatea lui Cristos de cap al bisericii, ci era înfuriat pentru că Henric VIII îl dăduse la o parte pe papă, pe supremul pontif al Romei, care la rândul său pretindea că este cap al bisericii.
Dar regele Angliei era prea puternic politic pentru ca papa să poată să facă ceva pentru a schimba situaţia din Anglia, şi până în ziua de azi monarhul Angliei este cap al bisericii Angliei (cunoscută şi ca Anglicană sau Biserică Episcopală).
Biserica Episcopală este una dintre fiicele Prostituatei Romano Catolice, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.(vezi Apocalipsa 17:5)

În cea mai mare parte a lor, conducătorii Bisericii Anglicane nu sunt creştini; aceştia sunt ca în pilda cu neghina crescută în lanul de grâu, a lui Isus:
Matei 13:24 "Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui."
Matei 13:25 "Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat."
Matei 13:26 "Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina."
Matei 13:27 "Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: ,Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’"
Matei 13:28 "El le-a răspuns: ,Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.’ Şi robii i-au zis: ,Vrei dar să mergem s-o smulgem?’"
Matei 13:29 ",Nu’, le-a zis el, ,ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea."
Matei 13:30 "Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.’"
Matei 13:36 "Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: “Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.”"
Matei 13:37 "El le-a răspuns: “Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului."
Matei 13:38 "Ţarina, este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău."
Matei 13:39 "Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii."
Matei 13:40 "Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului."
Matei 13:41 "Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea,"
Matei 13:42 "şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor"
Matei 13:43 "Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă."

Să aruncăm o privire asupra neghinei Bisericii Anglicane: în August 2003, Camera Deputaţilor Bisericii Episcopale l-a ales pe Gene Robinson pentru a fi Episcop de New Hampshire. Gene Robinson şi-a părăsit soţia şi cele două fiice pentru a trăi împreună cu un alt bărbat, într-o relaţie sodomită la vedere. El promovează public şi încurajează stilul de viaţă sodomit.
Gene Robinson a fondat Concord, un club de pariuri din New Hampshire, şi care este un instrument de promovare a sodomiei inclusiv cu ajutorul unui site care conţine fotografii cu sex în grup şi alte pornografii. Robinson nu predică evanghelia, el a respins evanghelia şi în locul ei el predică homosexualitatea. Aceste fapte au fost cunoscute foarte bine de Camera Deputaţilor a Bisericii Anglicane atunci când l-au votat pentru funcţia de Episcop Anglican de New Hampshire.
Dumnezeu arată în mod clar că stilul de viaţă al lui Gene Robinson şi conduita pe care el o promovează este un păcat:
Deuteronomul 23:17 "Să nu fie nici o curvă din fetele lui Israel, şi să nu fie nici un sodomit din fiii lui Israel."
Leviticul 18:22 "Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune."
Iuda 1:7 "Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă suferind pedeapsa unui foc veşnic."
Pentru ca Gene Robinson să fie instalat ca episcop, era necesar ca să fie confirmat de către Convenţia Generală Episcopală. Robinson a fost confirmat de către Convenţia Generală cu un număr de 62 de voturi pentru şi 43 de voturi împotrivă.
Confirmarea lui Robinson nu este surprinzătoare având în vedere tipul de persoane care alcătuiesc conducerea Bisericii Episcopale.
John Shelby Spong, pensionat din poziţia de Episcop Anglican de New Jersey, în întreaga sa carieră în Biserica Episcopală “a scris şi a predicat împotriva fiecărei învăţături a credinţei creştine. Episcopul Spong nu credea în naşterea dintr-o fecioară a lui Isus, în întruparea lui Isus, în divinitatea lui Cristos, în învierea Sa sau în existenţa lui Dumnezeu.”(Washington Times, August 19, 2003, http://www.washtimes.com/culture/culturebriefs.htm, (quoting Gene Edward Veith, Wandering Shepherds, World Magazine, Aug. 23, 2002).)
David Jenkins, consacrat ca episcop de Durham, şi care ierarhic este a patra poziţie în Biserica Episcopală, a nesocotit învierea în trup a lui Isus Cristos, spunând că aceasta a fost “o păcăleală”. (Washington Times, August 19, 2003, http://www.washtimes.com/culture/culturebriefs.htm, (quoting Gene Edward Veith, Wandering Shepherds, World Magazine, Aug. 23, 2002).)

Teologia Bisericii Episcopale este satanică, aşa că nu este nicio mirare că oamenii răi merg pe calea acesteia. La fel ca Biserica Catolică, Biserica Episcopală învaţă despre o falsă mântuire prin fapte, prin cele şapte sacramente despre aşa-numitul botez al copiilor, atestare, penitenţe, Euharistie, ordine sfinte, căsătorie şi ungere.
De asemenea Biserica Episcopală învaţă că în timpul ceremoniei, pîinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele, sufletul, şi divinitatea lui Cristos.
Aşa cum am explicat mai înainte, doctrina transsubstanţierii este un patent al idolatriei şi blasfemiei.

În mai 1538, Papa s-a răzbunat pentru separarea Bisericii Angliei de Roma: Papa i-a excomunicat toţi irlandezii care recunoşteau supremaţia Regelui Angliei sau orice altă putere civilă mai mare decât aceea a Bisericii Romano-Catolice.
Evenimentele sunt relatate în clasica carte a lui Foxe, "Cartea Martirilor":
"La scurtă vreme după aceasta, papa a trimis în Irlanda (către arhiepiscopul armagh şi clerul său) o bulă de excomunicare împotriva tuturor acelora care credeau în supremaţia regelui asupra naţiunii irlandeze; aruncând un blestem asupra acestora, şi a acelora care nu-i denunţau în 40 de zile confesorilor lor, prin aceasta făcându-se vinovaţi de un mare rău.
Arhiepiscopul Browne a redactat o scrisoare, datată în mai 1538, Dublin. Parte din această confesiune de credinţă, sau jurământ, a trimis-o irlandezilor papistaşi, după cum urmează:" De aceea eu declar că orice bărbat sau femeie, frate sau soră, fiu sau fiică, soţ sau soţie, unchi sau mătuşă, nepot sau nepoată, rudelor, stăpân sau stăpână, şi tuturor celorlalţi, apropiaţi sau îndrăgiţi, prieten sau cunoscut de orice fel, să fie blestemaţi dacă acum sau de aici înainte sprijină orice putere ecleziastică sau civilă care se ridică deasupra Bisericii Mamă; sau care se vor supune, oricărora dintre acestea, sau adversarilor şi inamicilor Bisericii Mame, sau contrari acesteia, şi datorită cărora eu jur aici. "Aşa să-mi ajute Dumnezeu, Binecuvântata Virgină, Sf. Petru, Sf. Paul, şi Sfinţii Evanghelişti" etc., atunci în conformitate deplină cu doctrinele promulgate la Conciliul de la Lateran şi Constance, care declară în mod expres că nu trebuie făcută nicio favoare ereticilor, care nu au păstrat credinţa catolică; atunci aceştia să fie excomunicaţi şi condamnaţi, moşiile lor să le fie confiscate, iar prinţii sunt obligaţi, prin jurământ solemn, să le distrugă de pe dominioanele lor." (513.FOXE’S BOOK OF MARTYRS, edited by William Byron Forbush,
http://www.ccel.org/foxe/martyrs/fox117.htm.)

Atacurile politice şi religioase ale Romei împotriva Angliei Protestante au continuat pînă în anul 1641 dar şi după aceea; în anul 1641 bestia Romei a planificat insurecţiile pline de omoruri din Irlanda.
Obiectivul acestei conspiraţii barbare a fost de a-i ucide toţi protestanţii din Irlanda, fără nicio excepţie. În cazul acesta, ca şi în multe altele, vom descoperi că Iezuiţii au condus criminalele şi maniacalele atacuri.
Iezuiţii au stabilit ca începutul zilei de naştere a fondatorului lor, Ignatius de Loyola, să fie ziua unui masacru infernal. Iar când genocidul acesta s-a încheiat, Roma exterminase 150 mii de nevinovaţi: bărbaţi, femei şi copii.
Acest masacru ilustrează pericolul reprezentat de majoritatea catolică din orice ţară(catolică). Nu contează care sau cine pare să controleze politica regatului, atunci când un guvern legitim se află în contradicţie cu Roma, iadul îşi va cere drepturile. Roma este un maestru al insurecţiilor de masă, prin aţâţarea acelor barbari care şi-au vândut sufletul superstiţiilor Cultului Roman.
Eu nu îmi permit speculaţii asupra autorităţii cărţii lui Foxe, "Cartea Martirilor", aşa că am să citez din relatările de după masacru:
"Proiectul acestei oribile conspiraţii a fost acela de a declanşa o insurecţie generală în întreg regatul, şi ca toţi protestanţii, fără excepţie, să fie ucişi.
Ziua aleasă pentru acest masacru a fost fixată pentru 23 octombrie, 1641, în care era sărbătorit Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit; iar liderii întregii conspiraţii au făcut pregătirile necesare pentru aceasta. Şi pentru ca această detestabilă strategie să aibă succesul asigurat, papistaşii au adoptat cele mai nobile şi distinse maniere în relaţiile cu protestanţii; astfel comportamentul lor era plin de bunăvoinţă, făceau vizite de curtoazie protestanţilor, făcând eforturi considerabile de a o proba o prietenie în spatele căreia se ascundeau trădare şi o inumană campanie dusă împotriva lor(a protestanţilor).
Săvîrşirea acestei sălbatice conspiraţii a fost amânată pînă la venirea iernii, condiţii care trimiterea de trupe din Anglia ar fi întâmpinat greutăţi.
Cardinalul Richelieu, ministrul Franţei, a promis conspiratorilor o primă bănească considerabilă, şi de asemenea ajutor în oameni; mulţi ofiţeri irlandezi i-au dat acestuia asigurarea că ei vor da tot concursul fraţilor lor catolici, aşa că în foarte scurt timp insurecţia a avut loc.
În ziua premergătoare stabiltului moment al oribilului plan de măcel, conspiraţia a fost demascată de un bărbat irlandez, pe nume Owen O'Connelly, iar pentru aceasta Parlamentul Angliei a hotărât acestuia, prin vot, o recompensă de 500 de lire şi o pensie de 200 de lire pentru întreaga sa viaţă.
Datorită acestei demascări, la doar cu câteva ore înainte ca, castelul din Dublin să fie atacat, Lordul Justiţiei a apucat să pregătească propria sa apărare şi a oraşului.
Lordul M'Guire, care era principalul lider al insurecţiei acolo, şi împreună cu complicii săi, au fost arestaţi în chiar seara acelei zile; în locuinţele acestora au fost descoeprite săbii, topoare, satâre, ciocane, şi tot felul de alte instrumente ale morţii pregătite pentru distrugerea şi extirparea Protestanţilor din acea parte a regatului.
Iată cum metropola a reuşit într-un mod fericit să evite o sângeroasă tragedie, dar pentru cealaltă parte a regatului lucrul acesta nu a putut fi evitat.
Conspiratorii papistaşi înarmaţi pe întreg cuprinsul, la primele ore ale dimineţii, ale zilei alese, au ucis orice protestant întâlnit în calea lor. Nu au ţinut cont nici de vârstă, nici de sex, nici de condiţia socială. Soţiile plângându-şi soţii măcelăriţi, şi îmbrăţişându-şi copiii lipsiţi de ajutor, erau la rându-le străpunse şi copiii la fel.
Bătrânii, tinerii, cei sănătoşi şi cei infirmi, avură aceeaşi soartă, fiind amestecaţi una cu pământul. În zadar au încercat să scape acestui prim asalt, distrugerea şi pierzania erau pretutindeni, întâlnindu-şi victimele la orice pas. În zadar au încercat unii să se salveze apelând la relaţii, la colegi, la prieteni; toate legăturile fuseseră rupte; iar moartea tocmai din mîinile de la care era implorată şi aşteptată protecţia.
Fără nicio provocare, şi fără să se opună, englezii, uimiţi, trăind într-o profundă pace, aşa cum crezuseră, şi în siguranţă deplină, fură masacraţi de către tocmai vecinii lor cu care întreţinuseră relaţii de bună vecinătate, de omenie.
Ba chiar moartea a fost cea mai mică pedeapsă, din partea acestor monştrii cu formă umană; toate torturile pe care o minte bolnavă le putea inventa, toate durerile fizice, groaza, agonia disperării, nu au putut satisface excitaţia răzbunării fără blasfemii, precum şi acea cruzime fără niciun motiv.
Nicio natură depravată, nici măcar o religie depravată, chiar de ar încuraja pe cei mulţi, nu ar putea conduce la o asemenea scală a ferocităţii care s-a manifestat printre aceşti barbari nemiloşi. Chiar şi femeile, care prin natura lor sunt înclinate către compasiune pentru ceilalţi, au fost stârnite de către bărbaţii lor să participe la toate cruzimile. Pînă şi copiii, luând exemplu şi fiind încurajaţi de părinţii lor, loveau trupurile copiilor englezi decedaţi.
Nici măcar avariţia irlandezilor nu a putut justifica o astfel de cruzime. Aceasta a fost frenezia lor, că vitele pe care ei le reţinuseră plângându-se că le aparţin, pentru că purtau nume engleze, au fost ucise, sau bătute pînă la sânge, duse în pădure pentru a pieri de foame sau a fi ucise lent şi în chinuri.
Locuinţele şi terenurile englezilor au fost transformate în cenuşă, sau făcute una cu pământul. Iar în cazurile în care unii sau ascuns şi baricadat în case aceia au fost arşi de vii împreună cu soţiile şi cu copiii lor.
Aceasta este descrierea unui masacru fără egal; dar nouă ne revine sarcina, prin natura muncii noastre, să informăm cu privire la aceasta.
Bigoţii şi nemiloşii romano-catolici nu au ezitat ca şi după acea zi să-şi păteze mâinile cu sângele protestanţilor, şi au repetat după oribila zi, alte zile de măcel, iar protestanţii de pe întreg cuprinsul regatului au căzut victime furiei lor, daţi morţii de o cruzime nemaiîntâlnită.
Irlandezii ignoranţi au fost instigaţi să execute această infernală afacere de către Iezuiţi, preoţi, călugări, care atunci când ziua măcelului fusese stabilită deja, pomeneau în rugăciunile lor, şi mijloceau pentru marele proiect, despre care ei spuneau că va aduce prosperitate regatului, şi va contribui la sprijinirea cauzei catolicismului. Pretutindeni ei le spuneau oamenilor de rând că protestanţii sunt eretici, şi că nu trebuie tolerat ca aceştia să trăiască printre ei; adăugau la aceasta că dacă omori un englez nu este un păcat mai mare decât acela de a ucide un cîine; şi că dacă i-ar alina sau proteja pe aceştia, ar fi un păcat de neiertat.
Când papistaşii au asediat oraşul şi castelul Longford, iar locuitorii acestuia în cele din urmă s-au predat, aceia care erau protestanţi, chiar dacă se predaseră în anumite condiţii, au fost atacaţi imediat de o manieră sângeroasă; preotul catolic, la semnalul dat mulţimii care-l urma - i-a spintecat burta liderului englez protestant - a început măcelul, pe unii dintre ei i-au spînzurat, unii au fost înjunghiaţi sau împuşcaţi, şi foarte mulţi au pierit sub lovituri de securi aplicate la cap.
Garnizoana de la Sligo a fost tratată într-un mod similar de către O'Connor Slygah; care, după ce protestanţii s-au predat şi au părăsit căminele lor, promiţându-le că le va cruţa viaţa, şi că le va permite să treacă în siguranţă prin Munţii Curlew, către Roscommon; în realitate i-au întemniţat în închisori cumplite, iar ca hrană le ofereau doar grăunţe. După aceea, când unii papistaşi ciocneau cupe cu vin, la procesiuni, şi-i felicitau pe fraţii lor pentru victoria asupra acestor nefericiţi, aceia dintre protestanţii care supravieţuiseră măcelului erau aduşi înaintea lor de către Călugării Albi, şi erau ucişi acolo, ori azvârliţi de pe pod în râul vijelios, pînă când în curând nu a mai rămas niciunul în viaţă. De reţinut că această societate a Călugărilor Albi, la ceva timp după aceasta, au participat la o procesiune, cu apă sfinţită în mâinile lor, şi pe care au aruncat-o în râu; cu pretenţia de a curăţa şi purifica apa de petele şi poluarea dată de sângele şi trupurile putrefacte ale ereticilor, aşa cum ei îi numeau pe Protestanţii pe care îi măcelăriseră într-un mod atât de inuman chiar atunci.
* * *
În domeniul din Terawley, papistaşii, la instigările călugărilor, i-au obligat pe 40 de englezi proetstanţi, unii dintre ei femei şi copii, la o crudă alegere: fie să piară de sabie fie să sară singuri în mare. Aceştia au ales pînă la urmă, înghiontiţi de armele inexorabililor lor persecutori, să sară în mare, cu copiii lor în braţe, la început încercând să stea la suprafaţă, dar curând sfârşind în adâncurile mării.
În castelul din Lisgool aproape 150 de bărbaţi, femei şi copii au fost arşi împreună; iar din castelul Moneah nu mai puţin de 100 au fost ucişi de sabie. Foarte mulţi oameni au fost ucişi şi la castelul din Tullah, care se predaseră după ce M'Guire le-a promis că le va cruţa viaţa, dar de-abia ce acest scelerat monstruos a intrat în posesia castelului a şi ordonat adepţilor săi, să-i ucidă pe toţi, lucru care a fost executat de îndată şi de o cruzime inimaginabilă.
Mulţi dintre ei au fost ucişi în feluri oribile, ca şi cum acestea ar fi fost inventate de demoni şi nu de oameni. Unii dintre ei au fost aşezaţi cu şira spinării pe o osie de la căruţă, cu picioarele atârnând la un capăt iar cu braţele şi capul de cealaltă parte. În această poziţie, unul dintre aceşti sălbatici îi biciua peste picioare şi peste coapse, etcetera, în timp ce un altul asmutea cîinii feroce, să-i sfâşie braţele şi părţi întregi din trunchi; în astfel de chinuri îngrozitoare îşi dădeau duhul bieţii protestanţi. Într-un număr foarte mare ei au sfârşit legaţi de cozile cailor, care aţâţaţi de călăreţii lor într-un galop nebunesc îşi rupeau victimele în bucăţi.
Alţii erau spânzuraţi de un ştreang înalt iar dedesubt era aprins focul, sfârşind în parte ştrangulaţi şi asfixiaţi de fum.
Nici măcar bietele femei nu au fost cruţate de la felurile cumplite de ucideri, scornite de către nemiloşii şi furioşii lor persecutori. Multe femei, de toate vârstele, ai fost date morţii în moduri cumplit. Unele erau legate foarte strâns cu spatele de un ţăruş, li se smulgeau veştmintele, apoi inumanii monştrii le tăiau sânul drept, ceea ce le provoca acestora chinuri îngrozitoare; erau apoi părăsite în această poziţie, iar sângele ţâşnea până când acestea îşi dădeau sufletul.
Atât de mare era furia acestor sălbatici feroce, încât pînă şi pruncii nenăscuţi erau smulşi din pîntecele mamelor lor pentru a-şi revărsa furia şi asupra acestora.
Multe femei gravide erau spînzurate, dezbrăcate complet, de crengile arborilor iar trupurile lor erau despicate pentru a li se extrage fătul care apoi era aruncat câinilor şi porcilor. Şi pentru ca groaza să fie mai mare, ei îl obligau pe soţul acesteia să fie spectator înainte ca el însuşi să fie ucis în chinuri.
În oraşul Issenskeath ei au spânzurat peste 100 de scoţieni protestanţi, manifestând aceeaşi cruzime arătată şi englezilor. M'Guire a mers la castelul oraşului şi a cerut să vorbească cu guvernatorul, iar când acesta a fost primit a ars imediat toate arhivele din acel comitat, care păstrate acolo. Apoi a cerut de la guevrnator suma de 1000 de lire, iar după ce a primit-o la obligat pe acesta să asiste la o Messă(Liturghie) şi să jure apoi că aşa va face de-acum încolo. Iar pentru ca barbaria să fie completă a ordonat ca soţia şi copiii guvernatorului să fie spânzuraţi în faţa acestuia; pe lângă aceasta a masacrat cel puţin 100 de locuitori.
Peste 1000 de bărbaţi, femei şi copii au fost duşi la podul din Portadown, care era sfărâmat de la jumătate, iar acolo erau obligaţi să se arunce în apă, în timp ce bestiile pândeau la mal pe aceia care ajungeau acolo şi le zdrobeau capetele.
Tot în apropiere de acel loc cel puţin 4000 de persoane au fost înecate în diferite locuri.
Inumanii papistaşi, după ce mai întîi i-au separat, i-au mânat ca pe nişte animale către locul ales pentru uciderea lor; şi dacă cineva fie din oboseală, sau datorită unui handicap fizic, se prăbuşea datorită ritmului de mers, atunci ei erau împunşi cu săbiile şi cu furcile; şi pentru a împrăştia groaza în mulţime, ei omorau pe drum pe câţiva. Mulţi dintre bieţii aceia, atunci când erau aruncaţi în apă încercau să vină la mal pentru a se salva, dar nemiloşii lor persecutori îi aşteptau deja acolo şi îi împingeau din nou în apă.
Doar într-un singur loc, 140 de englezi, după ce au fost aduşi acolo de la câteva mile distanţă, dezbrăcaţi, pe o vreme cumplită, au fost ucişi toţi odată, unii spânzuraţi, alţii arşi, unii împuşcaţi, alţii îngropaţi de vii; şi atât de cruzi au fost torţionarii lor că nici măcar nu le-au dat voie bietelor victime să se roage înainte de a sfârşi crunta loar soartă.
Alte companii de papistaşi, au pretins că, conduc aceste grupuri de oameni, în siguranţă, lucru ce a stârnit bucuria victimelor, dar când blestemaţii de papistaşi ajungeau la locul hotărât, ei îi tăiau în cele mai cumplite moduri.
O sută cinciprezece bărbaţi, femei şi copii, au fost duşi, la porunca lui Sir Phelim O'Neal la podul din Portadown, unde aceştia au fost forţaţi să sară în râu şi să se înnece. O femeie, pe nume Campbell, negăsind altă cale de salvare, s-a prins brusc cu braţele de şeful papistaşilor, şi a sărit cu el de pe pod, atât de repede, încât s-au înnecat amândoi.
În Killyman ei au masacrat 48 de familii, dintre care pe 22 le-au închis în casele lor şi le-au ars de vii. Restul au fost spânzuraţi, împuşcaţi sau înnecaţi.
În Kilmore, locuitorii, care numărau aproximativ 200 de familii, au căzut cu toţii furiei papistaşilor. Unii dintre ei erau ţinuţi la butuc până când mărturiseau unde păstrau banii; imediat după aceea erau ucişi.
Întregul comitat era dominat de scena comună a unui măcel, mii de oameni pierind într-un scurt interval de timp, ucişi de sabie, foame, înnecaţi sau în moduri groaznice pe care doar răutatea pură le-a putut inventa. Alţii au fost închişi în temniţe grele, legaţi de picioare cu lanţuri şi ţinuţi acolo până la moarte.
La Casel, papistaşii i-au adunat pe toţi protestanţii într-o temniţă infectă, unde i-au ţinut închişi mai multe săptămâni. După un timp când i-au eliberat, pe unii dintre aceştia i-au mutilat oribil, şi le-au dat drumul pe străzi să piară încet; alţii au fost spânzuraţi, şi unii au fost îngropaţi de vii lăsându-li-se afară doar capetele, iar papistaşii pentru a le mări agonia îşi băteau joc de ei în fel şi chip.
În comitatul Antrim ei au ucis 954 de protestanţi într-o singură dimineaţă; şi imediat după aceea, au mai ucis încă 200 din acelaşi comitat.
În oraşul numit Lisnegary, ei au obligat 24 de protestanţi să intre într-o casă, apoi le-au dat foc, şi în timp ce aceştia ardeau şi strigau de durere, ei batjocoreau strigătele lor.
Printre multele acte de cruzime se numără şi unul în care ei au zdrobit capetele a doi copii ai unei englezoaice chiar sub privirile ei; după aceea ei au târât-o pe mamă la un râu şi au înnecat-o. Ei au ucis mulţi copii în acelaşi fel, spre marea durere a părinţilor lor şi spre ruşinea rasei umane.
În Kilkenny toţi protestanţii, fără excepţie, au fost daţi morţii; iar unii dintre ei au fost aşa de schingiuiţi încât probabil că până atunci nimeni nu-şi închipuise aşa ceva.
Ei au bătut o englezoaică atât de cumplit încât toate oasele i-au fost zdrobite; după aceea au aruncat-o într-un şanţ; dar lucrul acesta nu i-a satisfăcut, aşa că i-au desfăcut pântecele, au luat-o pe fiica de şase ani a acesteia şi au îndesat-o în trupul mamei sale, şi le-au ţinut aşa până când au pierit.
Ei l-au prins pe un fugar, au tăiat gâtul soţiei acestuia, după aceasta au scos creierul copilului lor, un sugar, l-au aruncat porcilor care l-au devorat cu lăcomie.
După săvârşirea unor astfel de fapte şi a altor oribile cruzimi, ei au luat capetele a şapte dintre liderii protestanţi, printre aceştia aflându-se şi un ministru evlavios, pe care le-au atârnat de crucea din piaţă. Au băgat un căluş în gura ministrului după care i-au tăiat obrajii până la urechi şi i-au îndesat în gură, pentru a i-o lărgi mai mult, file din Biblia din care acesta obişnuia să predice. Ei au făcut multe astfel de lucruri de batjocură, şi şi-au exprimat larga satisfacţie faţă de astfel de ucideri ale nefericţilor protestanţi.
Este imposibil de înţeles plăcerea şi cruzimea acestor monştrii faţă de bietele victime căzute în mîinile lor, care atunci când îi măcelăreau li se adresau aşa victimelor:"Sufletul tău va fi al Satanei!".
Unul dintre aceşti ticăloşi a intrat într-o locuinţă cu mâinile îmbibate de sânge şi s-a lăudat că acela este sânge de englez, şi că sabia s-a a străpuns trupurile protestanţilor până la plăsele. Când oricare dintre aceştia ucidea un protestant, ceilalţi mergeau şi tăiau o bucată din cadavru în semn de mulţumire, pe care apoi o azvârleau câinilor să o mănânce;
iar după uciderile lor, ei se lăudau că diavolul le este îndatorat pentru i-au trimis atât de multe suflete în Iad.
Nu este însă deloc de mirare că ei i-au tratat astfel pe creştinii nevinovaţi din moment ce ei nu ezitau nicio clipă să comită blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi Cuvântului Său.
Într-un loc ei au ars două Biblii protestante, şi au afirmat că ei au ars atunci chiar focul Iadului. În biserica din Powerscourt ei au ars amvonul, strana, dulapurile şi Bibliile aparţinând acesteia.
Apoi ei au luat alte Biblii pe care le-au întinat cu apă murdară, şi aruncându-le în faţa protestanţilor au spus: "Noi ştim că voi doriţi să primiţi o lecţie; iată una numai potrivită pentru voi; veniţi şi mâine ca să primiţi o predică la fel de bună ca aceasta." Apoi unii dintre protestanţi au fost târâţi de păr în biserică, au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi cu o mare cruzime, spunându-li-se în timpul torturii că dacă vor veni şi mâine la biserică, vor asculta aceeaşi predică.
În Munster ei au dat morţii mai mulţi conducători locali într-o manieră şocantă. Pe unul dintre aceştia, l-au dezbrăcat complet, iar apoi l-au mânat împungându-l cu săbiile şi ţintindu-l cu săgeţi, pînă când acesta s-a prăbuşit fără viaţă.
În alte locuri ei le-au scos ochii şi le-au tăiat mâinile protestanţilor pe care i-au dus departe pe câmp să se rătăcească şi i-au lăsat să moară într-un mod mizerabil.
Ei i-au obligat pe cei tineri să-şi împingă părinţii în râuri, unde se înecau; nevestele să asiste la spânzurarea soţilor lor iar mamele să taie singure beregata copiilor lor.
Într-un loc ei l-au obligat pe un tânăr să-şi ucidă tatăl după care l-au spânzurat şi pe el. În altă parte ei au obligat-o pe o femeie să-şi ucidă soţul, apoi l-au obligat pe fiul acesteia să-şi ucidă mama, după care pe fiu l-au împuşcat în cap.
Într-o piaţă numită Glaslow, un preot catolic, împreună cu alţii, i-a convins pe 40 de protestanţi să facă pace cu Biserica Romei. Aceştia nu ar fi făcut lucrul acesta dacă nu li s-ar fi explicat că, papistaşii, erau de cea mai bună credinţă, şi că nu doreau decât să-i salveze, după care lăsându-i liberi i-au acuzat de erezie şi le-au tăiat gâturile.
În comitatul Tipperary mai mult de 30 de protestanţi, bărbaţi, femei şi copii au căzut în mâinile papistaşilor, care după ce i-au dezbrăcat de veştminte, iau ucis cu pietre, securi, săbii şi alte arme.
În comitatul Mayo aproape 60 de protestanţi, 15 din fiecare minister, au fost luaţi potrivit unei înţelegeri, să fie conduşi în deplină siguranţă la Galway, de către Edmund Burke şi soldaţii acestuia; dar acest monstru inuman, pe drum, a scos sabia, la un consemn pentru ceilalţi, care i-au urmat imediat exemplul, şi i-au ucis pe toţi, unii au fost înjunghiaţi, alţii străpunşi cu suilţele iar alţii înnecaţi.
În comitatul Queen, un număr mare de protestanţi au murit în feluri dintre cele mai şocante. Cincizeci sau şaizeci dintre ei au fost îngrămădiţi într-o locuinţă, care a fost incendiată, toţi au pierit în flăcări. Mulţi au fost dezbrăcaţi şi apoi legaţi de coada cailor cu o frânghie legată de jur împrejurul mijlocului lor, care apoi mânaţi în galop i-au rupt în bucăţi. Unii erau spânzuraţi prin aşezare cu picioarele deasupra unor cărbuni aprinşi şi ţepuşi; erau lăsaţi acolo pînă mureau.
La Clownes, 17 bărbaţi au fost îngropaţi de vii; un englez împreună cu soţia sa, cei 5 copii ai lor şi servitoarea casei au fost spânzuraţi şi după aceea aruncaţi într-un şanţ.
Ei i-au spânzurat pe mulţi alţii(de braţe) de crengile copacilor, cu greutăţi atârnându-le de picioare, şi erau lăsaţi aşa până când îşi dădeau ultima suflare. Pe alţii îi spânzurau de palele morilor de vânt, iar înainte de a-şi da suflarea, aceşti barbari le ciopârţeau trupurile cu săbiile, bucată cu bucată. Altora, deopotrivă bărbaţi, femei şi copii, le erau tăiate diferite părţi din trup, după care erau lăsaţi să se zbată până mureau datorită hemoragiei.
O biată femeie a fost spânzurată de un par, iar pe copilul acesteia, în vârstă de 12 luni, l-au spânzurat de pletele mamei sale, şi iată ce moarte cumplită au cunoscut bietele fiinţe.
În comitatul Tyrone nu mai puţin de 300 de protestanţi au fost înecaţi într-o singură zi; iar mulţi alţii au fost spânzuraţi, arşi de vii, şi ucişi în multe alte groaznice moduri.
Dr. Maxwell, rectorul din Tyrone, locuia atunci aproape de Armagh, şi a suferit cumplit de pe urma cruzimii acestor nemiloşi barbari. El a expus, sub jurământ, înaintea trimişilor regelui că papistaşii irlandezi au ucis într-un loc 12.000 de protestanţi, pe care i-au măcelărit la Glynwood, pe drumul spre comitatul Armagh.
După cum şi unde râul Bann era foarte adânc, iar podul era distrus, un mare număr, aproape 1000, de protestanţi lipsiţi de apărare au fost împinşi cu suliţele şi cu suilţele în apă, unde s-au înecat.
Nici măcar catedrala din Armagh nu a scăpat furiei acelor barbari, i-a a fost incendiată de către liderii lor, şi a ars scrum.
Şi pentru a extirpa definitiv etnia bieţilor protestanţi, care locuia fie în Armagh sau în apropiere, irlandezii le-au ars toate casele, după care i-au adunat pe toţi, bărbaţi, femei şi copii, şi sub pretextul că îi vor duce în siguranţă spre Colerain, odată ce protestanţii au acceptat, ei au fost măcelăriţi pe drumul spre acolo.
Astfel de oribile barbarii, care au fost ilustrate aici, s-au petrecut de-a lungul întregului regat; iar atunci când s-a făcut o evaluare a dimensiunilor acestui satanic măcel, s-a aflat că au pierit m-ai mult de 150.000 de protestanţi." (FOXE’S BOOK OF MARTYRS, edited by William Byron Forbush, http://www.ccel.org/foxe/martyrs/fox117.htm.)
Acest genocid a fost planificat şi orchestrat de către Vatican. Execuţia acestui plan a fost condusă şi supravegheată de către liderii Iezuiţilor şi de către alţi preoţi, năpârci ale Bestiei Romei.

Acela care are ochi să vadă, să vadă dincolo de faţada de pioşenie a Romei.
Acela care are minte ca să priceapă, să înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă Roma şi Iezuiţii.
Biserica Romano-Catolică nu se va schimba niciodată.

read more...